Industria României va trebui să se transforme fundamental pentru a se alinia cu angajementele climatice naționale, și pentru a își păstra competitivitatea într-o lume cu emisii reduse de carbon. Sub presiunea crescândă a politicilor europene și în mijlocul întrecerii între statele membre UE pentru a își decarboniza producția industrială, există din ce în ce mai puține ferestre de oportunitate pentru a implementa noile procese și tehnologii necesare decarbonizării industriei grele. În România, cadrul politic fragmentat și spațiul fiscal redus vor impune dificultăți semnificative în menținerea competitivității industriale. Cu toate acestea, România dispune de avantaje semnificative pentru a deveni un lider în decarbonizarea industrială.
Pentru a ajunge la net zero emisii la nivel de economie până în 2050, principalele rute pentru decarbonizarea industrială sunt electrificarea masivă a industriei, îmbunătățirea continuă a eficienței de consum a energiei și resurselor, folosirea hidrogenului regenerabil și alți combustibili alternativi și captarea și utilizarea sau stocarea emisiilor de dioxid de carbon (CO2). Din sectoarele industriale românești, producția de oțel primar, de ciment, și de chimicale (mai ales îngrășăminte) vor trebui să se transforme cel mai profund pentru a-și reduce emisiile. Tehnologiile necesare pentru această transformare prezintă costuri mari și termeni de execuție lungi, iar în unele cazuri implică un necesar de materiale și lanțuri de aprovizionare noi. Mai mult, transformarea industrială nu este doar una tehnologică – vor fi necesare intervenții pentru protecția angajaților din regiunile industrializate și pregătirea lor pentru noile locuri de muncă asociate transformării industriale, în noi sectoare industriale.
Pentru a decarboniza industria României într-un mod sustenabil și just, sunt necesare acțiuni-cheie în trei arii majore. În primul rând, România are nevoie de o politică industrială fundamentată de angajamentele climatice pe termen lung și de o abordare de susținere selectivă a industriilor competitive, în locul simplelor măsuri de criză. Această politică industrială trebuie să desemneze clar responsabilitățile autorităților competente, să se angajeze la lansarea unor programe de finanțare și să adreseze aspectele de impact socio-economic, management al lanțurilor de aprovizionare și cercetare, dezvoltare și inovare. Cadrul mai larg de politici domestice al României, precum și poziționarea sa în negocierile UE, trebuie să fie aliniate cu angajamentele și țintele politicii industriale.
În al doilea rând, transformarea industriei românești va necesita o mobilizare masivă de fonduri și stimularea de noi piețe pentru produse industriale verzi. Dat fiind deficitul fiscal, România nu poate să se bazeze excesiv pe instrumente de ajutor de stat pentru producătorii industriali, precum se întâmplă în Germania și Franța. Complementar cu eventualele scheme de ajutor de stat bine-orientate către industriile competitive, statul român ar trebui să folosească oportunitățile de finanțare UE, precum Fondul de Modernizare și Fondul de Inovare, să deblocheze finanțări private, și să implementeze un sistem de achiziții publice verzi pentru a stimula o piață pilot pentru produse precum oțelul verde. România dispune de oportunități importante în aria achizițiilor publice verzi, dat fiind cheltuielile semnificative pe proiectele mari de infrastructură.
În al treilea rând, decarbonizarea industrială în România necesită infrastructură pentru asigurarea energiei regenerabile, hidrogenului și captării și stocării de dioxid de carbon (CO2). Aceasta este o provocare semnificativă: consumul de energie electrică va crește și își va schimba distribuția geografică, punând la încercare o rețea de transport nepregătită, vor fi necesare noi conducte pentru transportul hidrogenului și al dioxidului de carbon, iar capacitățile de stocare a dioxidului de carbon trebuie dezvoltate într-un ritm foarte rapid. Statul român trebuie să investească semnificativ în extinderea și consolidarea rețelei de transport a energiei electrice și, în esență, să înceapă de la zero dezvoltarea rețelelor de conducte de hidrogen și CO2 și a capacităților de stocare de CO2.
Aceste acțiuni-cheie pentru decarbonizarea industriei românești nu sunt simplu de implementat. Ele vor necesita investiții masive, coordonare între autorități și agenții economici, precum și un angajament politic semnificativ mai mare pe această temă. Cu toate acestea, beneficiile sunt evidente: o competitivitate industrială sporită, o forță de muncă bine pregătită, o infrastructură fiabilă și o contribuție semnificativă la ambițiile climatice ale României. Realizarea acestor beneficii implică în primul rând înțelegerea magnitudinii provocării și implementa
COMMENTS