Scriam de curând că Ungaria se opune ca România să devină țară membră al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), în situația în care executivului de la Budapesta şi Banca Naţională a Ungariei (BNU) au avut, în ultima perioadă, o poziție comună. Cea care a făcut pe banca centrală independentă să accepte poziţia guvernamentală privind achitarea creditelor în franci elveţieni la curs istoric. Măsura în urma căreia investitorii străini au pierdut masiv.
Și mai spuneam că în condiţiile în care BNU a arătat că se află pe aceeaşi lungime de undă cu guvernul ne întrebăm ce poziţie are când băncile ungureşti se extind în spaţiul non-OCDE, într-un areal neagreat de puterea de la Budapesta? Va funcţiona izomorfismul la nivelul entităţilor maghiare?
Asta cu precizarea că e posibil ca reacţia guvernului ungar la aderarea României la OCDE să fie una de frică la perspectiva că am putea ajunge un hub regional. În dauna Turciei, susținute de Rusia via Ungaria!
Noroc însă că la puțin timp după acea primă reacție executivul maghiar și-a schimbat poziția privind aderarea României la OCDE. Oare acest lucru s-a întâmplat pentru că a fost cedat un liceu pentru a se preda în limba maghiară sau fiindcă președintele Iohannis a refuzat să se întâlnească cu omologul său ucrainean, în contextul în care noua lege a educației interzice dincolo de Nistru predarea în limbile minorităților?
Lăsând deoparte influențele de natură politică sau geostrategică se pare că Ungaria a înțeles importanța țării noastre într-o Europă unită. De aceea, spiritul european, care i-a străbătut subit pe maghiari, este de admirat și are mari șanse – în absența naționalismului și iredentismului – să reconfigureze relațiile bilaterale.
Sigur că această primă cărămidă pusă la temelia bunei înțelegeri româno – maghiare, pe baze europene, va necesita multe alte puncte de consolidare, dar interesele economice pot permite celor două state să abordeze colaborarea sub aspectul egalității și a bunei vecinătăți, iar din punct de vedere politic sub cel al echivalenței sistemelor, care dacă nu lasă într-o țară posibilitatea existenței unor partide pe criterii entice să nu o facă nici în cealaltă.
Pașii pe care cei doi parteneri, membri UE, îi fac unul către celălalt par că le vor da relațiilor economice posibilitatea să dobândeasc amploarea necesară, însă pentru a nu se stecura nicio umbră de îndoială în privința deznodământului e necesar ca România și Ungaria să pornească de la ideea că încrederea trebuie câștigată.
COMMENTS