În 2012, scria pe nişte anti-reclame electorale de pe străzile Bucureştiului: “USL: 1 EURO = 6 LEI – USL ÎŢI CREŞTE RATELE ŞI FACTURILE”. Sigur, cursul euro – leu n-a ajuns niciodată acolo, leul s-a depreciat cu mai puţin de 10% în opt ani. Ceea ce face să se lovească de penibil alarmele care anunţă zilnic apocalipsa valutară. Euro nu costă 6 lei, nici la opt ani de la “prevestire”, ci sub 5!
În ceea ce priveşte cursul dolar-leu avem însă o problemă. În urmă cu şapte-opt ani când statul român s-a împrumutat în dolari “la dobânzi avantajoase” am atras atenţia că degeaba o face dacă moneda are potenţial de apreciere. Pentru că pe lângă cupon se mai pune ca şi cost diferenţa dintre un curs de 3,2-3,3 lei/dolar, şi unul de 4,29, ca cel din prezent. Deci leul s-a depreciat cu o zecime faţă de referinţa euro, dar cu o treime faţă de dolar. Am anticipat acest lucru atunci şi am sugerat ca statul să-şi facă hedging cu ajutorul unor instrumente financiare, nu prin sărăcirea populaţiei. Am zis când cursul euro – dolar se plasa la 1,4 dolari/euro, că s-ar putea achiziţiona nişte opţiuni put, fiindcă era evident că rata de schimb nu va creşte peste 1,5 dolari/euro. În schimb, în jos, spaţiul pentru cotaţie era deosebit de „generos”.
Atitudinea ar trebui să se reconfigureze, fiindcă nu se poate face hedging la nesfârşit din buzunarul contribuabilului. Mai ales că Banca Naţională i-a sfătuit pe românii că trebuie să se împrumute în lei, moneda în care primesc salariile. Şi a indus o conversie rapidă, în interiorul creditului neguvernamental, de la finanţarea în devize la cea în monedă naţională. Statul român are cumva în altă monedă veniturile bugetare?
Semnalul de alarmă tras de mai multe ori a fost ignorat. Ce mai rămâne acum? Să băgăm chestiunea sub preş şi să ne prefacem că n-a zis nimeni nimic?!
COMMENTS