„Avem o criză diferită dar care, în dezvoltarea ei pe care o vom vedea în lunile și trimestrele următoare, are șanse bune să cunoască și manifestări și mecanisme comune altor crize de durată și anvergură din trecut” spune Leonardo Badea, viceguvernator al BNR.
Dacă ne referim la actuala criză pandemică, parafrazând, putem spune că *de data asta e altfel*? Ce asemănări şi ce deosebiri există între actuala criză şi respectiv cea din 2008-2009? Ne-ar fi ajutat să fim mai atenţi la ce ne-au relevat precedentele crize?
Este într-adevăr tentantă această formulare, mai ales că rezonează foarte bine pentru economiștii experimentați care au urmărit și participat la dezbaterile din ultimele decade privind cauzele, manifestările și soluțiile aferente crizelor economice și financiare. De altfel, într-un interviu foarte recent Kenneth Rogoff admitea că ne confruntăm cu o situație extraordinară pentru care „este cu adevărat greu să te gândești la o paralelă istorică”.
Chiar dacă în linii mari suntem probabil majoritatea de acord că într-adevăr „de data aceasta e altfel”, cred că trebuie să ne ferim să ne limităm la a pune o simplă etichetă.
Este in interesul găsirii celor mai bune soluții de ieșire din criză să întoarcem pe toate fețele detaliile acestei crize. Ele sunt diferite de cele ale altor crize pe care ni le amintim adesea prin cauza generatoare și manifestările de debut, prin închiderea fulminantă a activităților, prăbușirea subită a ofertei și a cererii pentru largi categorii de produse și servicii, complexitatea implicațiilor crizei de sănătate asupra funcționării economiei și societății moderne, incapacitatea noastră de a înțelege în prezent și a anticipa rezonabil evoluția viitoare și transformările ireversibile pe care le-ar putea determina.
NE CONFRUNTĂM CU O CRIZĂ DE ÎNCREDERE
Dar dincolo de aceste multe diferențe cred că există și elemente comune cu alte crize din trecut, pe care poate că dacă ne străduim le-am putea înțelege mai bine iar asta ne-ar ajuta să construim soluții și să ne apărăm de efectele ce vor veni.
De exemplu, ne confruntăm cu o criză de încredere, deopotrivă a mediului de afaceri cât și a consumatorilor (așadar simultan pe partea cererii și ofertei), dar asta în sine nu e ceva nou, pentru că atât cele mai recente cât și cele mai îndepărtate crize economice și financiare pe care le-am mai traversat au avut această componentă și ca atare am putea sa ne aplecăm mai mult spre înțelegerea ei.
Unele instrumente pentru readucerea încrederii sunt într-adevăr particulare unei crize sanitare, dar altele sunt general valabile și au legătură cu natura umană, cu reacția unui individ pus într-o situație limită ce îi amenință bunăstarea și viitorul personal, al familiei și comunității, iar astea sunt lucruri pe care ar trebui și am putea să le înțelegem mai bine și să fi învățat din alte crize cum să le contracarăm.
De asemenea, la fel cu alte crize ce au avut o manifestare economică în trecut, știm că și de data aceasta e destul de probabil ca la un moment dat sectorul financiar să fie afectat într-o formă sau alta. Nu se va întâmpla imediat, dar se va întâmpla ulterior în desfășurarea crizei, înclin să cred că e aproape inevitabil.
Asta ne dă timp să ne pregătim, să înțelegem studiind crizele anterioare unde și cum se vor propaga efectele dinspre economie către sectorul financiar și să continuăm să dispunem măsurile de ameliorare necesare (așa cum iată că deja o facem – vezi recentele recomandări ale Comitetului European pentru Risc Sistemic, măsurile Băncii Centrale Europene și ale autorităților naționale etc), mai ales că de data aceasta sectorul financiar pleacă dintr-o poziție mult consolidată.
De aceea, cred că totuși că într-un anume fel, de o manieră subtilă dar semnificativă, o parte din ceea ce scriau Carmen Reinhart si Kenneth Rogoff în 2009 rămâne valabil.
Există şansa să ieşim mai puternici, ca societate şi ca economie? Cum poate fi manageriată cu succes o astfel de criză care nu e de sorginte financiară?
Mă alătur vocilor care pledează pentru șansa de a găsi calea cea mai constructivă de ieșire din această criză, care nu doar să se mulțumească să țintească restabilirea normalității din perioadele anterioare de acalmie (deși dacă privim cu sinceritate spre ultimii 10 ani, nu prea găsim adevărate perioade de liniște și creștere economică ci doar eventual insule de evoluție pozitivă, localizate în anumite zone geografice sau mai bine spus geo-politice, mereu amenințate de riscuri și vulnerabilități și întrerupte adesea de episoade de volatilitate acută), și să aibă curajul să imagineze și să construiască o economie și o societate viitoare mai rezistentă la șocuri (sau măcar la cele pe care le-am experimentat până acum). Cred că acest deziderat este realizabil iar dezbaterea de idei deja a început. Avem nevoie ca aceste idei să circule cât mai mult, iar instituțiile statului și mediul privat să conlucreze pentru testarea și implementarea graduală a celor mai valoroase și utile concluzii care vor rezulta.
Câteva propuneri au fost deja circulate, atât la nivel general în lume, dar și în mod specific pentru România. La modul general ele se referă la ameliorarea abordării privind lanțurile de aprovizionare, la consolidarea sistemelor de sănătate publică, la munca la distanță. În cazul nostru, al României, ele vizează accentuarea stimulării cu precădere a acelor domenii în care noi ca economie avem avantaje competitive (inclusiv naturale) dar și a domeniilor pe care le intuim a fi de viitor. In plus, avem nevoie de canalizarea resurselor spre modernizare (de multe ori asta înseamnă digitalizare și implementarea celor mai noi tehnologii, dar nu numai) în toate ariile de activitate: agricultură, comerț, servicii, industrie, învățământ, sănătate, administrație publică etc.
Și aș vrea să nu uităm o lecție economică importantă pentru România din experiența ultimelor luni: contează cum intri într-o criză, cât de echilibrat ești din punct de vedere al poziției internaționale și echilibrelor interne. De aceea, pe măsură ce ne gândim la soluții noi de dezvoltare, eficientizare și consolidare a economiei, în paralel trebuie să avem consecvența și determinarea de a pune în aplicare și vechile soluții, cele pe care le știm dar nu am avut mereu suficientă tărie să le punem în aplicare: grija pentru a avea un spațiu fiscal adecvat și o structură bugetară cât mai suplă.
AVEM NEVOIE DE SPAŢIU FISCAL
Într-adevăr, fiind o criză care se manifestă întâi în planul economiei, soluțiile trebuie în primul rând să fie de natură a stimula economia. Personal rezonez cu idei ce se circumscriu școlii de gândire macroeconomică neo-keynesiană („New Keynesian economics”) și sunt un susținător al rolului benefic pe care programele guvernamentale moderate și atent calibrate îl pot avea în reglarea ineficiențelor și transformarea pozitivă a economiei pentru atenuarea inegalităților generate de crize asupra componentei sociale. Cred în relevanța și impactul politicilor macroeconomice în depășirea crizelor, restabilirea echilibrelor și dezvoltarea economie. Din această perspectivă cred că mai ales politica fiscală are un rol foarte important atât pe termen scurt cât și lung, iar politica monetară poate contribui și sprijini la ameliorarea, pe termen scurt, a dezechilibrelor acute generate de crize. Triunghiul este completat de politicile macroprudențiale care, iată că deși au fost doar recent dezvoltate, și-au dovedit deja utilitatea pentru că astăzi avem un sistem financiar la nivel european mult mai apt să reziste șocurilor și susțină reconstrucția economică, chiar dacă va fi și el, probabil, inevitabil, afectat într-o anumită măsură.
Pentru a implementa stimulente fiscale este nevoie însă de spațiu fiscal, de capacitate de a le finanța, ori aici noi nu stăm foarte bine. Desigur măsurile de stimulare sunt finanțate și din emitere de datorie, dar asta sporește povara pe termen lung și poate introduce noi vulnerabilități. De aceea, eficiența programelor și utilizării resurselor este foarte importantă în această perioadă.
Cu siguranţă orice criză îşi are costurile sale. Care vor fi acestea pentru România? Cum putem să transformăm, măcar o parte a crizei, în oportunităţi ce trebuie valorificate? Care ar fi acestea?
Când vorbim de costurile crizei, prefer să evit reflexul larg răspândit de a gândi imediat la economie, PIB, pierderi, falimente, credite neperformante, declin bursiere etc. Desigur toate acestea sunt o prima expresie, statistică, a costurilor unei crize.
Dar dincolo de ele, efectele crizelor sunt suportate întotdeauna de populație, din păcate. Iar generația noastră deja trece printr-o a treia criză majoră în decurs de numai 15 ani, după criza financiară globală declanșată în 2007 și criza datoriilor suverane ale unor state europene din perioada 2010-2012. Efectele se adună și devin importante, marcante, cu influențe negative semnificative asupra comportamentelor sociale și economice ale unei generații întregi aflate în perioada potențialului său maxim de contribuție la dezvoltarea societății. În esență vorbim de câțiva ani pierduți/irosiți în mare parte pentru viața a milioane de oameni și nu e vorba aici doar de bunăstare pierdută ci și de aspirații, planuri de viitor, speranțe de dezvoltare personală, în ce mai bun caz întârziate cu ani buni sau, în cazul multora, risipite definitiv. Căci „viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:21)
De obicei crizele afectează existența umană pe mai multe paliere dar să nu uităm că ele sunt in primul rând percepute la nivelul personal si al vieții de familie, apoi la nivel comunitar și într-un final la nivel statal si global.
Cred că noi economiștii am regăsi mai multă energie și aplecare spre a gândi și aplica soluții mai bune dacă ne-am pierde acest reflex ca atunci când auzim cuvântul „criză” să cuplăm gândirea de statistician ce ne conduce către abordări de tip rezolutiv, top-down, de la macro către micro, în loc să conștientizăm că efectele sunt cel mai intens trăite de oameni în planul personal, familial și al micilor comunități, fapt care ne-ar ghida în mod natural să construim răspunsul la criză invers, mai sustenabil cred eu, de la micro către macro.
De aceea, deși recunosc rolul primordial al piețelor libere în funcționarea economiei de piață într-o societate democratică, cred că suntem datori să compensăm cele câteva (puține dar relevante) ineficiențe și limite dovedite ale mecanismelor concurențiale prin programe de macrostabilitate.
Efectul crizelor de a amplifica inegalitățile se manifestă nu doar la nivelul indivizilor ci și al statelor. Înțelegem astfel natura costurilor acestei crize pentru România ca țară. Fiind mai puțin pregătiți și având resurse mai puține decât alte țări mai avansate probabil vom recupera mai greu și riscăm să se prelungească timpul de ameliorare a decalajelor față de media europeană.
CRIZA GENEREAZĂ NOI ALEGERI ECONOMICE ŞI SOCIALE
Totuși crizele au și această latură că pot modifica evoluțiile (trendurile) anterioare și generează noi alegeri economice si sociale care pot schimba complet traiectoria unei economii și societăți. De aici vine oportunitatea. Avem deja un exemplu pozitiv de urmat: criza a accelerat exponențial traiectoria de implementare a digitalizării în multe aspecte ale vieții economice și sociale. Ceea ce era preconizat a se realiza în următorii an,i s-a operaționalizat deja în câteva luni. Acest model ar putea fi preluat în urmat în ceea ce privește reducerea poluării, reorientarea structurii consumului energetic, eficientizarea mecanismelor de transport etc.
Cum se vor reaşeza economiile în perioada postcriză: cine şi ce câştigă, cine şi ce pierde? Vedeţi modificări în ceea ce priveşte polii de putere la nivel global?
Între egali, la nivelul țărilor dezvoltate și al principalilor poli de putere economică, micile diferențe în structura economiilor din perioada anterioară crizei se pot transforma în avantaje semnificative și chiar în schimbări pe termen lung ale ierarhiei globale. Vorbim însă de evoluții foarte complexe, pe orizontul lungi de timp, influențate de un număr uriaș de variabile, de aceea este greu de anticipat și de emis prognoze.
Deocamdată, privind cu obiectivitate puținele informații și date statistice disponibile, nu pare că între principalii polii de putere economică s-ar detașa un câștigător clar al cursei de ieșire din criza generată de pandemia COVID-19. Există câteva exemple de economii dezvoltate, dar de anvergură mai redusă, să zicem din zona medie, care au reușit să gestioneze mai bine criza sanitară și au parte aparent de o relansare economică mai robustă, dar în rândul marilor economii dezvoltate încă nu cred că există o separare vizibilă în câștigători și perdanți.
ABSORBŢIA DE TEHNOLOGIE VA FACE DIFERENŢA
Probabil că după ce va fi închis capitolul crizei sanitare, ceea ce va conta mai mult va fi deținerea și gradul de adopție al noilor tehnologii dar într-o combinație (greu de anticipat acum) cu avantajele naturale.
Făcând trecerea înapoi către ceea ce ne preocupă pe noi ca țară, as spune că tocmai din această perspectivă trebuie să ne clarificăm rapid și să ne angajăm ferm către acele domenii economice în care avem avantaje competitive la nivel internațional datorită specificului local (învățământul tehnic încă performant în Europa în termeni relativ – de unde potențialul de dezvoltare pe zone de IT și inginerie) și caracteristicilor naturale (sectorul agro-alimentar, transporturile, logistica, comerțul, resursele minerale încă ineficient fructificate).
Există multe frământări la nivel global privind discrepanţele în ceea ce priveşte nivelul de trai. Credeţi că noua criză va mări şi mai mult decalajul între *bogaţi* şi *săraci*? Cum poate fi administrată această problemă care a generat mereu conflicte şi crize?
Creșterea inegalităților este un efect dovedit al crizelor. Este valabil și în cazul crizelor pandemice, așa demonstrează o serie de cercetări deopotrivă mai vechi și mai noi. Deși poate părea surprinzător, pandemia pe care o traversăm acum nu este excepțională în exacerbarea inegalităților preexistente. De-a lungul istoriei (îndepărtate), acest scenariu s-a repetat nu de puține ori. Un studiu publicat in luna mai 2020 de Davide Furceri, Prakash Loungani, Jonathan Ostry şi Pietro Pizzuto (cercetători din cadrul FMI și Universității din Palermo), au studiat date privind cinci epidemii majore care au avut loc în ultimul secol și care au afectat mai multe tari/zone geografice. Autorii argumentează că, în medie, o astfel de epidemie majoră conduce la creșterea semnificativă și persistentă a coeficientul GINI al unei țări (una dintre cele mai populare măsuri ale inegalității) cu o valoare considerabilă, respectiv 1,25 puncte procentuale în medie în cinci ani de la respectiva criză epidemiologică.
POLARIZAREA SE TRATEAZĂ PRIN CREŞTERE ECONOMICĂ ROBUSTĂ ŞI INCLUSIVĂ
Rezultatele studiului menționat confirmă că, de regulă, episoadele de criză sanitară majoră afectează mai acut populația săracă, acesteia lipsindu-i rezervele financiare pentru a se pune la adăpost, iar veniturile sale nete fiind într-o mai mare proporție vulnerabile fată de efectele crizei. Există mai multe căi pentru combaterea acestui efect nociv, dar cea mai eficientă rămâne probabil creșterea economică robustă și inclusivă, care poate că nu neutralizează în totalitate fenomenul de creștere a polarizării sociale dar cel puțin are efecte puternic pozitive asupra nivelului de trai al tuturor categoriilor sociale. De aici rezultă nevoia de stimulare a refacerii cât mai rapide a economiei după ameliorarea crizei sanitare și concluzia că politicile de austeritate (pentru stăpânirea deficitului şi datoriei) nu sunt o soluție din acest punct de vedere. De altfel chiar şi autorii studiului menționat argumentează în favoarea acestei ipoteze, rezultatele cercetării lor arătând că nivelul creșterii coeficientului GINI ulterior episoadelor de epidemie majoră se dovedește a fi foarte sensibil la ritmul de creștere economică post-epidemică (ex. amplificarea inegalității este mai redusă dacă recuperarea economică este mai accelerată).
De altfel, creșterea economică sustenabilă mai accelerată ar ajuta și la ameliorarea altor probleme importante cu care se confruntă acum economiile lumii ca efect al pandemiei COVID-19, de exemplu deficitele bugetare în creștere accelerată și amplificarea nivelului datoriei publice raportate la PIB.
Care va fi impactul actualei crize asupra sistemelor financiare, în general, şi a celor bancare, în particular?
Putem discuta despre impactul crizei asupra sistemului financiar și a băncilor în principal din două perspective: efectul de transformare a modelului de afaceri și respectiv impactul asupra solidității sistemului.
În ce privește solvabilitatea și lichiditatea băncilor românești, chiar dacă suntem conștienți că o parte din efectele negative ale crizei pandemice asupra populației și companiilor se vor propaga indirect și asupra sistemului bancar, din evaluările noastre nu avem în prezent motive de îngrijorare cu privire la soliditatea și buna funcționare a sistemului în ansamblu. Așa cum știți, atât Banca Națională, ca autoritate de supraveghere și reglementare cât și Comitetul Național pentru Supravegherea Macroprudențială, ca autoritate macroprudențială, monitorizează și evaluează în permanență cu atenție toate evoluțiile relevante și sunt pregătite să utilizeze oricând toate instrumentele disponibile pentru a menținerea stabilității financiare. Așa cum menționam însă, deși urmărim aceste lucruri cu maxim de seriozitate, concluziile analizelor noastre indică o funcționare adecvată a sistemului bancar iar potențialele amenințări pe care le-am identificat pentru viitor sunt gestionabile, așa cum puteți citi și în cel mai recent Raport de stabilitate publicat de noi în luna iunie.
Din perspectiva efectelor asupra modelului de afaceri al băncilor, este din ce în ce mai clar că întregul ecosistem bancar și modul în care consumatorii interacționează cu organizațiile financiare au fost zguduite de efectele pandemiei COVID-19. Peste o vreme, ne vom uita din nou la această perioadă ca la un punct critic între perioada de dinainte de COVID-19 și noua normalitate, care se va înfiripa în epoca post coronavirus.
Pandemia se dezvoltă într-un mod de viață nou, orientat digital din foarte multe perspective. Majoritatea băncilor prezente în România sunt destul de avansate în adoptarea noilor tehnologii. Ba chiar s-ar putea să fie tentate să le folosească excesiv uneori, fără a fi pe deplin pregătite încă, dată fiind nevoia reală de îmbunătățire a eficienței operaționale. Cu toate acestea, băncile nu ar trebui să fie tentate să-și anuleze complet prezența fizică. Un hibrid de implicare offline și online este probabil cea mai bună cale de urmat.
DIGITALIZAREA CA VECTOR DE BUSINESS
Pandemia a accelerat majoritatea inițiativelor de digitalizare ale băncilor. Dacă recesiunea din 2008 a provocat un impuls în inovația tehnologiei financiare, pofta de experimentare și un val de start-up-uri fintech, de această dată este vorba mai mult despre realizarea unei schimbări reale a modelului de realizare a operațiunilor și nu atât despre produse noi. Aici băncile pot învăța din digitalizarea altor industrii, cum ar fi producția, comerțul cu amănuntul și bunurile ambalate de consum și utilitățile. Pe lângă acestea, observăm un accent din ce în ce mai mare pe inovațiile tehnologice legate de voce, chatbots-uri alimentate de AI, realitate augmentată, realitate virtuală socială, hiper-personalizare, gamificare, interacțiuni video sigure, jocuri digitale ale ecosistemului și altele.
În noul normal, consumatorii vor alege cu atenție cum să-și petreacă timpul interacționând. Sucursalele băncilor, deja o destinație cu prioritate scăzută pentru majoritatea, se vor lupta probabil să acapareze o parte din acest timp. Cu toate acestea, rețeaua de sucursale fizice rămâne deosebit de importantă pentru existența băncilor chiar și în noul model dominat de online.
Nu numai că o sucursală bancară deține o valoare culturală, istorică și de prestigiu pentru comunități, ci este și bastionul final pentru segmentele cheie ale populației care se agață de numerar. De obicei, acestea sunt întreprinderile mici, elementul principal al economiilor locale. Pentru a păstra acest prestigiu și legătura lor importantă cu comunitățile, modelul de sucursală bancară va trebui probabil menținut dar transformat fundamental. Considerăm că băncile trebuie să se desprindă de modelul tradițional de sucursală și să se concentreze pe modul de a oferi interacțiuni și experiențe fizice specifice, de înaltă valoare, care pot completa un nucleu bancar digital. În mod complementar, tehnologiile digitale ar trebui, de asemenea, folosite pentru a spori experiențele fizice și pentru a face serviciile mai rapide, mai sigure și mai convenabile.
O ECUAŢIE DIFICILĂ: STIMULAREA DEZVOLTĂRII ECONOMICE
Cum vedeţi reaşezarea economiei României postcriză? Vom putea face acele schimbări mult aşteptate pentru a orienta economia către rentabilitate şi dezvoltare sustenabilă?
Trebuie să fim conștienți că cel puțin în următorii 2-3 ani ecuația stimulării dezvoltării economice în condițiile ajustării graduale a dezechilibrelor macroeconomice pre-existente și accentuate de criza actuală va fi dificilă. Nimic nu va fi ușor pentru că resursele vor trebui drămuite cu atenție și cheltuite cu maxim de eficiență în domeniile prioritare. O regândire a structurii veniturilor și cheltuielilor bugetare este foarte necesară, la fel ca și creșterea ponderii în PIB după modelul celor mai multe state europene. Programele de macrostabilizare trebuie să includă acțiuni decisive care să conducă la ameliorarea poziției externe.
Așadar vor fi ani de muncă și de efort din partea tuturor, instituții, mediu privat, clasa politică, societate civilă. Ne trebuie un program realist acceptat de toată lumea, care poate ar fi o idee bună să fie construit și asumat printr-un mecanism similar celui în care s-a procedat în cazul Planului Național de adoptarea a monedei euro, dar într-un timp mult mai scurt și care să fie implementat cu rigurozitate indiferent de alternanța politică. Poate chiar s-ar putea porni de la acest Plan Național, adaptându-l la noile condiții economice generate de criza pandemică și dezvoltându-l.
UN PLAN NAŢIONAL POATE PORNI DE LA CEL DE ADOPTARE A EURO
Este evident că România are nevoie de un plan şi o strategie de dezvoltare pe termen lung asumate de toată lumea. Pe ce piloni ar trebui construite acestea, la momentul actual?
Așa cum menționam anterior, această strategie cred că ar trebui elaborată contributiv și incluziv, prin implicarea liderilor recunoscuți ai celor mai largi comunități de participanți la viața socială și economică, pe modelul mecanismului prin care a fost scris și asumat Planul Național pentru adoptarea monedei euro. S-ar putea porni de la acesta, pentru că reprezintă pentru România un obiectiv important de atins, dar adaptându-l la modificările survenite în ultimii ani și completându-l/extinzându-l pentru a viza toate nevoile de dezvoltare economică și socială ale României, nu doar din perspectiva adoptării monedei euro.
Chiar dacă mă repet în ceea ce am afirmat aici sau cu alte ocazii, cred că cei trei priorități majore ale unei astfel de strategii sunt: (I) modernizarea României în armonie cu specificul național, (II) consolidarea procesului de integrare în spațiul economic și social european și de recuperare a decalajului de dezvoltare față de media statelor membre (inclusiv adoptarea monedei euro), (III) stimularea economică a domeniilor strategice pentru viitorul țării și a celor în care România are sau ar putea dezvolta avantaje competitive la nivel internațional datorită caracteristicilor naturale și conjuncturale.
Fiecare dintre aceste priorități majore vor trebui detaliate pe domenii și sub-domenii de activitate, cu obiective strategice și calendare de acțiuni specifice. Sunt multe idei bune (născute din surse și direcții foarte diferite) care au fost deja aduse în dezbatere publică, atât recent cât și în perioada dinaintea crizei, pentru că nevoia de dezvoltare nu am descoperit-o acum, ea este o constantă cel puțin a ultimilor 30 de ani de când trăim în democrație și economie de piață. Ele trebuie culese, armonizate, concretizate prin asociere cu acțiuni punctuale care să fie așezate la locul potrivit în structura și calendarul strategiei pentru a se potența reciproc. Și chiar dacă vorbim de o strategie de dezvoltare economică, ea trebuie susținută inclusiv prin transformări ale cadrului legislativ, ale sistemului de învățământ și sistemului medical etc.
România are avantaje pe care le poate fructifica și care pot face diferența pentru succesul pe termen lung al ieșirii din criză. Ne mândrim cu una dintre cele mai moderne infrastructuri de telecomunicații, numeroși specialiști și companii de top în domeniul soluțiilor informatice, o atitudine generală foarte favorabilă a populației în adoptarea noilor tehnologii. Ar fi o mare pierdere să nu fructificăm la maxim aceste avantaje sau să neglijăm să ne menținem la un nivel avansat prin continuarea stimulării asimilării noilor evoluții tehnologice.
Potențialul agricol este un alt avantaj important al României ce nu trebuie uitat. La noi agricultura este semnificativ dependentă de evoluțiile climatice iar contribuția sa la PIB variază în funcție de acest factor. Cu suportul noilor tehnologii și al programelor de sprijinire a investițiilor, această dependență poate fi ameliorată. Având materia primă asigurată local, tot cu ajutorul unor programe de sprijinire a investițiilor, România întrunește toate condițiile pentru a deveni un centru regional de producție în industria alimentară, asigurând astfel siguranța alimentară a populației și ameliorând structura exporturilor agro-industriale (de la materii prime către produse destinate consumului final) cu efect pozitiv asupra balanței comerciale și implicit asupra deficitului de cont curent.
Una din condițiile naturale de care România beneficiază este poziționarea strategică de-a lungul rutelor terestre de comerț. Dezvoltarea ca centru regional de comerț şi logistică constituie un important obiectiv strategic ce ar trebui inclus în strategie pentru că dezvoltarea infrastructurii fizice ar aduce beneficii în aproape toate domeniile de activitate. Există o serie de alte domenii ale economiei în care România deține avantaj comparativ în comerțul exterior (ex. conform 2018 UNCTAD Data Center) care adesea sunt trecute cu vederea și care ar trebui să fie toate vizate cu prioritate de programe guvernamentale de sprijin: producția de mobilă, prefabricate pentru construcții, încălțăminte, materiale plastice, echipamente și cabluri electrice, rulmenților, piese auto, articole de cauciuc, pielărie, țevi şi profile metalice sau din PVC, uleiuri vegetale, hidrocarburi, fibre sintetice, tutun etc. La acestea trebuie adăugate domeniile strategice pentru siguranța și sănătatea populației.
TENTAŢIA SUPRAESTIMĂRII AVANSULUI TEHNOLOGIEI
Cum vedeţi/cum vă doriţi să arate România peste 30 de ani?
Invitațiile la prognoze pe 30 de ani sunt întotdeauna tentante pentru că dau frâu liber imaginației, mai ales că e puțin probabil ca ele să fie vreodată verificate sau confruntate de cineva.
Experiența unor exerciții similare ne arată că oamenii sunt în general tentați să supraestimeze viteza avansului tehnologic și al transformărilor parcurse de sisteme (de orice fel) pe perioade lungi de timp.
Dacă avem luciditatea să privim în urmă pentru o perioadă similară de timp, vedem într-adevăr că au existat transformări profunde, dar realitatea nu a confirmat estimările mai fanteziste și radicale ci mai degrabă fluviul evoluției sociale a continuat într-un culoar larg dar relativ predictibil, compatibil cu disponibilitatea redusă a societății de a asimila schimbări radicale ale stilului de viață.
Haideți să prefațăm discuția despre România peste 30 de ani cu o comparație între România din 1990 și cea de astăzi. S-au schimbat multe, cel mai adesea în bine, dar modul de viață nu este dramatic diferit. În continuare gestionăm cam la fel cele mai importante preocupări și treceri ale vieții, chiar dacă mediul și tehnologia din jurul nostru arată fundamental diferit.
Pentru viitor cel mai important lucru este să menținem efortul de dezvoltare economică a domeniilor strategice. Aceasta ne va aduce bunăstare în creștere care gestionată prin politici fiscale înțelepte cu caracter contra-ciclic și redistributiv vor asigura un progres al societății în general.
Pornind cu această perspectivă, îmi imaginez că peste 30 de ani viața copiilor noștri va fi mai bună și mai ușoară prin comparație cu a noastră, dar nu fundamental diferită de cea de astăzi. Progresul tehnologic le va permite probabil să își asigure un standard de viață mai bun muncind mai puțin fizic dar valorificându-și mai mult creativitatea. Vor avea probabil acces fără efort deosebit la o educație de nivel ridicat și la un sistem de sănătate mult îmbunătățit. Pentru asta trebuie însă ca până atunci să nu pierdem nici o clipă din vedere acțiuni permanente de combatere a adâncirii inegalităților și de promovare a echității sociale. Tot tehnologiile moderne din ce în ce mai accesibile vor permite și un nivel mai ridicat al siguranței persoanelor, dacă vor fi dublate de o legislație îmbunătățită aplicată intransigent. Așadar statul își va respecta într-o mai mare măsură partea sa din contractul social, decât o face din păcate astăzi. De partea cealaltă, probabil că taxele vor fi semnificativ mai mari și mai diferențiate în funcție de avere. Disparitățile sociale probabil nu vor putea fi niciodată eliminate într-o construcție democratică bazată pe economie de piață pentru că sunt inerente și oricum nu acesta este scopul, dar ele trebuie ameliorate ca să putem asigura un trend permanent de îmbunătățire a calității vieții pentru toate categoriile și în plus o consolidare a clasei medii.
Formată din români mai prosperi, mai sănătoși și mai educați, România în care vom trăi peste 30 de ani ar trebui să fie mult mai echilibrată social și mai performantă economic, cu un nivel de competitivitate mai apropiat cel al țărilor puternice și un atașament ferm față de valorile culturale europene.
ANCORAREA LA CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ, VITALĂ
Acum câțiva ani, când criza momentului era decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană iar șocul pandemic nu era pe nici o hartă de risc, apăram poziția României de a rămâne ancorată la construcția europeană în pofida imperfecțiunilor ei. Erau însă și destul de multe voci care vedeau lucrurile altfel. Ce s-a întâmplat între timp arată că am avut atunci, ca țară, alegerea cea mai înțeleaptă și conduita cea mai corectă. Cred că și următorii 30 de ani ne vor confirma același lucru: locul României este să contribuie ca partener egal la consolidarea Uniunii Europene și a valorilor sale universale, pentru că astfel acționează în cel mai bun interes pe termen lung al cetățenilor săi. Între timp ancora europeană va deveni și mai puternică o dată cu adoptarea monedei euro.
Economia și sistemul financiar se vor transforma cu o viteză mai mare decât se va transforma societatea în ansamblu și e posibil ca unele mecanisme și instrumente financiare la care nici nu ne gândim astăzi să devina uzuale peste 30 de ani. Probabil cryptomonedele au un loc în viitorul sistemului financiar, chiar dacă nu în forma pe care o discutăm astăzi. Intermedierea financiară va rămâne însă unul din pilonii funcționării economiei, la fel ca și piețele libere, deși este greu de anticipat astăzi exact în ce formă vor funcționa ele peste 30 de ani pentru că istoria ne arată că, așa cum există cicluri financiare, economice și sociale, inclusiv cadrul de reglementare evoluează ciclic, nu întotdeauna în același sens sau cu aceeași amploare.
Evident, sunt mai multe scenarii posibile privind felul în care va arăta România peste 30 de ani. Întotdeauna mă axez pe scenariile pozitive pentru că acestea sunt cele la care încerc să contribui. Sunt posibile și alternative mai puțin favorabile, la care suntem atenți pentru a le preveni. Sperăm că vom folosi această criză pentru a reconstrui, a produce ceva mai bun și mai uman. Dar s-ar putea să alunecăm în ceva mai rău.
Cercetările mele se concentrează pe fundamentele economiei moderne: lanțuri de aprovizionare globale, salarii și productivitate . Mă uit la modul în care dinamica economică contribuie la provocări precum schimbările climatice și nivelurile scăzute de sănătate mentală și fizică în rândul lucrătorilor. Am susținut că avem nevoie de un tip de economie foarte diferit dacă dorim să construim un viitor social corect și ecologic. În fața COVID-19, acest lucru nu a fost niciodată mai evident.
EFORTURILE COMUNE NU TREBUIE RISIPITE
Cum apreciaţi reacţia UE la această criză: soluţiile recent adoptate pot fi un liant comunitar sau un nou factor generator de disensiuni în interior? Cum poate România beneficia de recentul pact adoptat de Comisia Europeană, ştiut fiind faptul că fondurile, chiar dacă ni se pun la dispoziţie, trebuie să fie aşi atrase prin proiecte fezabile?
Cred că răspunsul Uniunii Europene la această criză a fost o puternică dovadă de solidaritate și coeziune în fața efectelor severe ale unei crize fulgerătoare care a lovit în mod nediscriminatoriu, chiar dacă nu în egală măsură, toate statele membre. Sprijinul alocat României este considerabil, fiind format atât din grant-uri cât și din împrumuturi în condiții mai avantajoase decât ar fi putut obține guvernul în mod independent. Condiționalități este normal să existe, mai ales dacă ne gândim că sumele nete alocate României sunt până la urmă rezultate din contribuțiile altor state membre. Chiar dacă acestea sunt mai bogate, este firesc ca efortul lor să nu fie risipit ci să fie canalizat spre atingerea unor scopuri și consolidarea unor valori comune. Absorbția acestor fonduri într-o proporție cât mai mare este într-adevăr o provocare și trebuie să ne organizăm cât mai bine.
Banii europeni vin complementar față de programele naționale dar nu văd de ce ar fi o contradicție sau piedică faptul că avem nevoie sa-i folosim in programe fezabile ?! Menționam deja anterior că toate resursele de care dispunem trebuie cheltuite cât mai eficient, iar destinațiile alese cu multă atenție pentru a maximiza efectul de antrenare pe toate axele și a stimula cât mai mult dezvoltarea. Această regulă este una a bunului simț și a judecății economice juste în condițiile competiției pentru utilizarea unor resurse limitate. Sunt convins că se găsesc proiecte potrivite, însă sunt ceva mai rezervat în privința capacității administrative de gestionare a proiectelor. Mă tem că aici mai avem de progresat, de eliminat din barierele birocratice nejustificate, de redus din timpii prea lungi de așteptare și din formalitățile uneori împovărătoare. Birocrația efectivă este un neajuns al României de astăzi dar și al unor mecanisme ale Uniunii Europene pe care nu trebuie să ne ferim să-l recunoaștem și nici să ne reținem în a căuta căi de diminuare a sa.
Până la urmă este și o chestiune de abordare. Ar trebui să mergem pe un comportament constructiv, de fructificare cât mai bună a tuturor oportunităților și sprijinului primit, cât mai inteligent și creativ, mereu cu ochii pe țintele noastre pentru viitor, nu să ne împiedicăm la fiecare neajuns, oricât ar fi el de justificat sau nu. Sclipitorul inventator român Henry Coandă spunea că „mulți indivizi din societatea modernă sunt ca barcagii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor.”
COMMENTS