Probabil una dintre cele mai limpezi minţi de care a beneficiat România în ultimii 22 de ani este cea a actualului chairman al ING, domnul Mişu Negriţoiu. Expertiza sa a fost de mare folos atât administraţiei centrale, într-o primă etapă, cât şi mediului privat, ulterior. Nu puteam rata o discuţie cu domnia sa despre starea băncilor dar şi a economiei României la final de 2012.
Domnule preşedinte, se încheie încă un an greu pentru bănci, în care cuvântul de ordine pare a fi restructurarea. Cât apreciaţi că va mai dura această etapă?
Eu cred că va mai dura. Fie din lipsă de management experimentat, fie dintr-o încredere aproape romantică că lucrurile or să iasă bine şi că recesiunea aceasta nu o să dureze aşa de mult, o serie de bănci au amânat procesul şi vedem acum că nu prea mai au încotro. Nici nu cred că băncile au început toate procesul de curăţenie! Cu cât ai un portofoliu mai mare, cu atât problema e mai dificilă – şi asta în contextul în care presiunea de capitalizare asupra băncilor creşte cu implementarea Basel 3 în următorii 4-5 ani. Va fi foarte dificil să faci două lucruri deodată – să îţi cureţi portofoliul, să îţi consolidezi baza de clienţi şi, pe de altă parte, să răspunzi cerinţelor de reglementare, care sunt destul de pretenţioase. Mie unul mi se pare că, din această perspectivă, cerinţele de reglementare sunt chiar prociclice. Când lucrurile merg prost mai ceri în plus resurse băncilor? În mod normal ar trebui să fie condiţii mai relaxate! Totuşi, nu neg că există preocuparea legitimă a evitării introducerii un risc sistemic. Una peste alta, curăţenia în bănci cred că va mai dura cel puţin 2-3 ani.
Credeţi că îşi vor permite băncile să ţină în portofoliu cel puţin partea de imobiliare până la o revenire a preţurilor spre ceea ce se spera iniţial?
Pe partea de imobiliare, pe mine mă surprinde că nu se construiesc instituţiile de piaţă necesare şi nimeni nu se gânde[te la asta. Aţi văzut reacţia din Spania – guvernul a intervenit imediat la aşa-numitele „foreclosure”, amânând lichidările pentru că produc emoţii sociale. În toate pieţele mature, unde sunt portofolii imobiliare mari, procesul de lichidare este organizat instituţional şi transparent. Nu este un proces pentru fiecare bancă şi fiecare instituţie. Trebuie să existe un sistem. La noi, nici măcar discuţii despre aceste procese nu au avut loc, în care să ai un sistem de piaţă. Aşa cum licitezi care este cursul sau care este dobânda pe money market, aşa ar trebui să fie o piaţă de credite neperformante imobiliare centralizate, cu cerere şi ofertă, şi se stabilesc un nivel de lichidare şi o valoare de lichidare – cât este acceptabil din partea băncilor sau cât este cerut de piaţă. Această piaţă nu funcţionează şi cred că băncile au o problemă de organizare, de a duce activele în piaţă. Fiecare joacă pe cont propriu, iar cumpărătorii profită de această situaţie pentru a oferi nişte preţuri absolut neconforme cu valoarea reală de piaţă. Deci piaţa nu funcţionează nici dinspre partea de ofertă şi nici dinspre partea de cerere. De aceea este ilichidă. Eu nu cred că băncile ţin portofoliile sau ar vrea să le ţină.
Deşi răspunsul anterior sugerează potenţiale soluţii, totuşi, concret, cum putem rezolva problema?
Această situaţie cred că va mai dura, pentru că nu se discută nimic despre organizarea pieţei, nu există nicio iniţiativă, fie din partea ARB, fie, de ce nu, dinspre instituţiile statului, pentru că noi vorbim despre funcţionarea pieţelor şi ajustarea structurală. Reformele în România înseamnă şi să faci pieţele să funcţioneze, pentru că este pentru binele tuturor, creezi infrastructură. Infrastructura econo- mică, mediul de afaceri sunt în responsabilitatea administraţiei de stat, şi atunci ar trebui să facă şi ei ceva. Nici dinspre piaţa imobiliară nu am văzut pe cineva care ar avea vreo idee. Nu cred că trebuie să inventezi apa caldă în cazul acesta, pentru că sunt pieţe pe care aceste mecanisme funcţionează. Pur şi simplu le stimulezi, le faci să se organizeze. Poate că cineva ar spune, dacă s-ar pune la punct un sistem din acesta centralizat, că e treaba pieţei. Şi da şi nu. Până la urmă, percepţia mea este că valorificarea activelor imobiliare este marginală, nici măcar nu se abordează pe fond această problemă şi cred că băncile vor rămâne mult timp agăţate.
Ar fi viabilă reîntoarcerea la băncile de nişă, cum erau cândva cele funciare?
Eu nu cred că mai funcţionează instituţia băncilor specializate. Nu cred nici în băncile pentru locuinţe, şi ele rămăşiţe ale unor sisteme mai vechi de banking. Ele sunt de inspiraţie germano-austriacă, pentru că acolo au fost. Dar sistemele de bănci tradiţionale din ţările dezvoltate, care se mai menţin încă, nu funcţionează într-o piaţă globală şi transparentă. E foarte greu astăzi să faci o nouă bancă funciară, pentru c` trebuie să aibă capitalizare, trebuie să cumperi asset-uri… Mi se pare că organizarea pieţei şi stimularea lichidităţii pieţei imobiliare sunt mai importante decât să construieşti o bancă.
Cum vedeţi problema cu supravegherea unitară a băncilor?
Cred că procesul de centralizare a supravegherii avantajează România, dar este un proces dificil de implementat pentru că este foarte mare. Depinde foarte mult sub ce formă se va face supravegherea. Vesticii sunt mai înclinaţi să o facă soft, prin programe şi controale de indicatori. Eu văd cum se face în grupul nostru. ING are reţea în 100 de ţări, iar supravegherea se face soft, cu programe, cu raportări. Avantajul adus de noua formulă constă în alinierea la standardele occidentale şi europene a supravegherii bancare. Este un lucru important în procesul de construcţie a unei bănci solide. Nu de alta, dar eu cred că supravegherea locală este prea locală şi lasă loc şi la liberul arbitru, în condiţiile în care ai 85% bănci străine în România care au aceste supravegheri şi în alte ţări. Dacă eşti o bancă franţuzească, austriacă, grecească şi ai de-a face cu cinci stiluri de supraveghere, câte un stil în fiecare ţară, probabil ameţeşti, iar acest lucru nu te ajută să iei deciziile cele mai înţelepte. Nici ţării respective nu îi foloseşte prea mult. Nimic din supravegherea europeană nu contrazice sau nu contravine supravegherii din România. Dimpotrivă, probabil supravegherea europeană ar fi frânat mai mult supravegherea în euro decât a făcut-o supravegherea locală. E vorba de solvabilitate, de eficienţă, de transparenţă, de protecţia consumatorilor. Protecţia consumatorilor, după intrarea în UE, este mult mai bună şi mai eficientă decât era înainte în România. Orice este mai bun. Noi avem şi aşa destule lucruri de făcut aici, acasă, aşa că putem să-i lăsăm pe alţii să se ocupe de supravegherea bancară. Este foarte bine – transferi o competenţă care nu î]i aduce decât avantaje, nu are ce să strice.
Există voci care susţin că am pierde avantajele politicii monetare…
Cei care cred asta se află în eroare. Supravegherea nu înseamnă politică monetară! Eu am susţinut întotdeauna faptul că supravegherea bancară ar fi trebuit să fie făcută de o instituţie alta decât banca centrală şi în România. Dacă cineva este îngrijorat că supravegherea europeană o să influenţeze cursul de schimb, răspunsul este nu – nu o să îl influenţeze! Politica monetară rămâne aceeaşi în continuare şi ne interesează mai degrabă să avem o flexibilitate mai mare în politica monetară locală decât în supraveghere, pentru că băncile, indiferent de capital şi de ţara în care operează, trebuie să opereze la fel şi după aceleaşi reguli. Un textbook de banking nu este diferit în România faţă de altă ţară. În schimb, îţi păstrezi în continuare identitatea politicii monetare care îţi influenţează politica economică, politica de credit şi te protejează să nu faci greşeli.
Nu există nici un argument pentru ca supravegherea să nu treacă la Uniunea Europeană. Pentru ei va fi însă foarte greu de administrat, pentru că au 6000 de bănci de controlat, iar a controla 6000 de bănci chiar este o provocare!
Nu am văzut în discuţiile de până acum despre uniunea bancară două elemente: pe de o parte, cine garantează şi, pe de alta, cine plăteşte…
Şi pe acest palier se vor uniformiza regulile şi probabil se vor consolida fondurile. Să ţinem însă cont de faptul că intervenţia pe băncile care o duc prost (prin fond de garantare, bancă-punte etc.) este o excepţie, nu o regulă. În detaliu, supravegherea bancară la nivel european poate fi organizată până la bailout, iar când ajunge la bailout sau bridge bank poţi eventual să ai mecanisme naţionale. Şi astăzi sunt în Europa bănci punte, aşa cum e şi iniţiativa din România. Dar poţi avea supraveghere bancară pentru funcţionarea normală şi semnale asupra sănătăţii financiare a unei bănci înainte – early warning, iar astfel să-i hotărăşti în alt fel restructurarea. Supravegherea este esenţialmente preventivă şi atunci, probabil, chestiunea cu fondul de garantare sau când intervine acesta nu s-a discutat încă în detaliu.
Cum vedeţi economia românească acum, dar mai ales pe viitor?
Recentele date statistice au fost relativ predictibile – să ne amintim că au existat prognoze pesimiste de mai multă vreme, intern şi internaţional. Nu mă aştept însă nici la ceva gen -1,5%, cum au dat cei de la Nomura. Asta ar presupune un trimestru lV catastrofal. Însă pe fond ei au dreptate, pentru că sunt două lucruri în perspectiva politicilor publice care pot să stimuleze economia. Cel mai uşor e să dai drumul la băierile pungii. Mai există însă şi varianta să faci ceva relevant în ajustare, în piaţă, în instituţiile ei, să stimulezi activitatea economică. Guvernul acesta a fost prea scurt, prea neexperimentat şi prea politizat ca să facă orice ajustare structurală sau ceva care să stimuleze activitatea economică. Atunci au considerat că singura posibilitate era să dea drumul la băierile pungii.
Norocul nostru a fost că nu puteau să dea singuri drumul la băierile pungii şi atunci tot entuziasmul lor de a cheltui bani publici a fost stopat şi nu a ieşit nici asta. Drept urmare, nici nu avea de unde să vină creşterea economică, eventual de la Dumnezeu, să dea ploaie şi să se facă recolta.
În prognozele pentru trimestrul lV se ia în calcul acelaşi lucru: nu se va da drumul la tiparniţă! Asta va continua şi anul viitor – în următoarele şase luni, cred că în România nu se va întâmpla nimic. Nu se va întâmpla nimic, până când se aşază lucrurile şi cei care vor administra ]ara vor fi suficient de conştienţi şi de îngrijoraţi ca să facă ceva.
Nu vedeţi prea optimist anul 2013, din punct de vedere al economiei?
Pentru anul viitor cred că va fi creştere naturală şi, chiar în condiţiile în care nu se face nimic, noi vedem o dezmorţire a economiei. Nu cred că, chiar cu scăderea economică în zona euro, această scădere economică apărută în trimestrul III va continua şi anul viitor. Nu cred că în România va fi scădere economică în 2013 – noi am coborât de la o prognoză mai optimistă (2,5%) la una ceva mai realistă (între 1% şi 2%). Surpriza mare va fi dacă
într-adevăr un guvern nou, cu un mandat în faţă complet, îşi va descoperi aptitudini să facă lucruri care să stimuleze activitatea economică fără să cheltuie prea mulţi bani, pentru că vorbim până la urmă de deblocarea canalelor pieţei în principal şi de recâştigarea încrederii investitorilor şi a consumatorilor. Ne uităm ce s-a întâmplat în ultimele două trimestre şi ne speriem – este o retragere masivă a investitorilor. Masivă! Am fost ministru în anii ’90, am început primele investiţii străine, am participat la construcţia imaginii României în ochii investitorilor străini în acei ani grei. Din nefericire, azi investitorii îmi spun că nu au mai văzut această imagine de atunci, de la începutul anilor ’90. Este o problemă cât se poate de serioasă. La investitorii români confuzia e şi mai mare, te întreabă lumea ce să facă cu banii, cei care îi mai au îşi fac prognoze pentru anul viitor – unde o să fie cursul, unde o să fie dobânda. Sunt lucruri care nu se pot [ti cu claritate şi care ţin eventual de un om sau de doi.
Vedem în fosta campanie multe promisiuni de reducere a impozitelor…
Nu mai suntem într-o situaţie în care să zicem să se reducă impozitele. Mi se pare că bătălia politică are ţinte înşelătoare. Nu cred că politica fiscală e o problemă în România. O problemă este colectarea impozitelor, dar asta este altceva. Politica fiscală trebuie să corecteze baza de impozitare şi deductibilitatea cheltuielilor. Acestea sunt componente ale politicii fiscale mai importante decât nivelul impozitului. Bătălia politică pe impozitul cu paliere 12-14-16 este absolut irelevantă. Dimpotrivă, eu cred că în acest mod s-ar complica mai mult baza de impozitare şi cheltuielile deductibile. Nu aceasta este problema acum în România, pentru că nu î]i redă încrederea în economie nici din extern, nici din intern. Şi atunci ajungi la un pachet din acesta de guvernanţă sănătoasă, stabilă, de împărtăşire a valorilor. Trebuie să vezi la un politician că ştie ce vorbeşte, că ai un partener cu care să te întâlneşti şi că este orientat către încurajarea businessului. Noi nu suntem o ţară care să îşi permită să gonească investitorii sau să fie indiferentă, neutră vizavi de aceştia. Nici o ţară nu îşi permite asta, dar sunt ţări care au mai multă substanţă decât avem noi. Noi trebuie să ne propunem să atragem investitori. Aceasta ar fi măcar o direcţie. Eu cred că aceast` direcţie este prima înainte de mediul de afaceri pentru atragerea investitorilor. A doua este competitivitatea. Competitivitatea României, la fel, nu presupune mulţi bani şi prea multe investiţii. Presupune, pur şi simplu, o ajustare fină a politicilor. Şi avem aici politica monetară, politica fiscală şi birocraţia administrativă care pot să ne contureze competitivitatea. Competitivitatea foloseşte resursele umane pe care le ai, resursele de cercetare şi de învăţământ, clausterele. Ca guvern poţi să investeşti în infrastructură – infrastructura soft, infrastructura hard, asta înseamnă reformă. Politica fiscală presupune un regim fiscal clar, predictibil. Niciun investitor nu o să îţi ceară să nu plătească impozit în România sau să plătească 10% şi nu 16%!
Poţi recâştiga încrederea investitorilor când la nivel de Euro se discută de bugetul pe 2014-2020, iar noi nu îl avem nici pe cel pe 2013?
Este tot o problemă tehnică, de a-ţi îmbunătăţi capacitatea de guvernare. Toţi cei care vin la guvernare vor să aibă bani şi să îi cheltuie. Asta ştiu să facă.
M-am întâlnit cu miniştrii de acum două guverne, acum trei guverne, care păreau demotivaţi că au venit să facă treabă şi că n-au suficienţi bani. Guvernele trebuie să ştie să gestioneze banii. Probabil această educaţie apare de undeva, iar noi avem foarte multe probleme calitative.
Cum să privim 2013 – pozitiv sau rezervat?
Pozitiv. Precaut, dar pozitiv. Nu are ce să fie mai rău. Gâlceava politică se duce. Este o generaţie de politicieni care, până la urmă, se maturizează şi se mai temperează. Din acordul cu FMI ieşim destul de bine, nu avem corecţii macroeconomice mari de făcut. Dacă nu se întâmplă o problemă cu climatul sau cine-ştie-ce, nu creşti prea mult, dar important e că nu dai înapoi.
COMMENTS