România e macrostabilă. Dar de ce avem impresia zilele acestea că țara ar fi în șomaj? Sigur, nu e doar cazul nostru. În multe state europene nu mai vezi țipenie de om pe stradă sau prin fabrici. Da, numai că respectivele ţări gestionează problematica fără stres, deoarece au mecanisme verificate, funcționale, menite să asigure o astfel de situație, pe când noi abia ne chinuim să le punem la punct, fără a avea gradul de intermediere și adâncimea a piețelor de la ei. Sper să n-aibă cu această ocazie și Europa Venezuela ei!
Ca să vorbim mai concret, ne confruntăm cu următoarea dificultate, titlurile de stat emise sunt deja supraîntinse. Expunerea sistemului bancar pe sectorul de stat este de patru ori peste cea dinaintea crizei sau creditul guvernamental e de șapte ori mai mare decât în 2008. Dacă vrei să mai emiți titluri înseamnă să ai deficit și mai mare, în condițiile în care ai luat în calcul înainte de coronavirus să te situezi la 3,5% dintr-un PIB umflat cu prețuri de active ținute sus.
Adică, ești dezechilibrat, supraexpus la nivel de sistem bancar pe buget şi pe datoria publică, și ca să obții lichiditate trebuie să extinzi dezechilibrul. Oare această chestiune n-ar fi existat dacă se mai putea obține lichiditate și cu altceva, cum ar fi ipotecile, cu tot cu registrul de ipoteci? Pentru asta însă era necesar să procedezi sinergic, americănește, nu european, și de aceea există în SUA ceva precum Fannie Mae & Freddie Mac. Şi iată de ce e bine să ai piețe, nu reglaje administrative!
Apropo de asta, statul derulează Programul Prima Casă fără să se poată refinanța ipotecile. De fapt, nu se poate obține lichiditate în România cu niciun fel de ipotecă sau hârtie comercială, precum biletele la ordin.
Principalele instrumente acceptate la refinanțare la noi sunt titlurile statului, şi e un semn de subdezvoltare ca riscul de dobândă să nu fie rupt de cel de credit și piața de produse derivate să fie ca și inexistentă.
Aşadar, nu există o piaţă a ipotecilor, cum e piaţa secundară pentru diferite tipuri de bonduri, în principal titluri de stat. Pentru că dacă s-ar face repo clasic, nu sell/buy-back, atunci în categoria garanţiilor ar intra şi ipotecile sau bondurile municipale, o listă de hârtii de valoare eligibile care să cuprindă şi altceva decât titluri de stat, chiar bilete la ordin. După rezolvarea acestei chestiuni, inclusiv a depozitarului ce ţine registrul de evidenţă a înscrisurilor de valoare, băncile s-ar refinanţa mai simplu.
Tematica pusă pe tapet zilele acestea pare a fi alta, dar eterna şi fascinanta noastră provocare e gestionarea lichidităţii. Sau ce se întâmplă, lichiditatea nu e utilizată pentru a impulsiona creditului în domeniile direct productive, acelea despre care ctitorul Băncii Naţionale a României, Eugeniu Carada, spunea că trebuie „să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private”?! În acest caz, banii se duc spre piaţa imobiliară ca să profite de prețurile încă mici, dacă nu cumva se mărginesc să arbitreze diferenţialul de dobândă.
Din păcate, după “boom” vine criza şi banii pleacă mai întâi din economiile ce nu pot oferi prea multe, așa cum e a noastră. Ocazie cu care se observă că lichiditatea redusă asociată cu moneda supraapreciată constituie o problemă. Scăderea insuficientă a preţului banilor, coroborată cu lipsa de adâncime a pieţelor, nu prea stimulează altceva decât hot money. Capitalurile pe termen scurt părăsesc ţara la debutul crizei, ceea ce arată o slabă administrare a lichidităţii, în condiţiile în care nu s-a putut vorbi de capitalizarea unor companii din cauza insuficientei reduceri a preţului monedei autohtone, care a indus însă o majorare a preţului activelor în euro.
Principalul neajuns poate fi identificat, deci, în incapacitatea creditului de a dezvolta economia, fiindcă așa cum puncta Carada “fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta”. După aderarea la UE au intrat bani care n-au găsit debuşeu pe pieţe, iar dacă dobânzile s-ar fi plasat mai jos şi cursul mai sus ar fi fost mai puţini hot money de repatriat şi nu s-ar fi înregistrat o bulă imobiliară ce s-a încercat să fie stabilizată cu programul Prima Casă.
Suntem în perioada crizei, băncile ar trebui să execute rapid garanţiile la împrumuturile pentru care serviciul datoriei nu mai face faţă, numai că, în loc să procedeze astfel şi să se lichidizeze, asistăm la o delichidizare generată de programul Prima Casă, plecarea banilor fierbinţi şi a introducerii total neinspirate a TVA la construcţii. Iar la acest din urmă punct e bine de repetat de câte ori avem ocazia că nu se poate institui impozit pe circulaţia mărfurilor la ceva care nu-i considerat aşa ceva, ce nu-i inclus în coşul de consum!
Mai merită punctat că toate iniţiativele clasei politice, cum ar fi ”producerea” de bunuri publice la preţuri de 4-5 ori mai mari decât fac, delichidizează masiv menajele, până se ajunge ca românii să aloce mai mult pentru taxe ca pentru mâncare.
Se vede cum chestiunea lichidităţii poate fi relevată atât macro cât şi micro cu concluzia că erodarea ei face pieţele nefuncționale.
Iar la cuvintele lui Carada pot fi adăugate spusele lui Mugur Isărescu: “România nu de bani are nevoie, ci de antreprenori care să ducă proiectele până la capăt”. Cu precizarea că în momentele actuale, când se observă cât de contraproductiv este să nu ai o producţie internă de bunuri şi servicii, ci să fii dependent de importuri, prin intermediul îndatorării, se verifică postulatul lui Milton Friedman: „Nu există prânz gratis”. La pachet cu zicerea comentatorilor sportivi: „Ratările se răzbună!”.
COMMENTS