România pare a fi o ţară care nu învaţă niciodată din greşeli. Mai concret, clasa politică tinde să facă aceleaşi greşeli la fiecare patru ani. E deja un truism, în aceste condiţii, faptul că Banca Naţională a trebuit să compenseze, de peste două decenii, deficienţele politicilor fiscale, respectiv ale celor de venituri şi cheltuieli. Inevitabil, banca centrală e aruncată în groapa cu lei, devenind duşman de clasă al multor politicieni. Nu face excepţie nici anul de graţie 2015, unul ce poate fi de cotitură pentru economia mondială, în general, dar şi pentru economia României, în particular.
Politica monetară e pusă sub mare presiune, în momentul de faţă, de unele măsuri populiste, luate sub masca deja uzitatei „pentru accelerarea creşterii economice“. Creditarea, atât de aşteptată, pare a-şi fi regăsit un ritm normal. Ba chiar are pe alocuri tendinţa de a depăşi viteza legală admisă de actualul stadiu de dezvoltare al economiei. Codul fiscal a creat o pungă ce se va deversa în consum de la 1 ianuarie 2016. Din păcate, acest consum, în contextul întârzierilor restructurării economiei, va aluneca în export, cu efecte nefaste asupra echilibrului balanţei comerciale. Mai mult, apropierea alegerilor mai toarnă şi ea gaz pe focul consumului: politicienii se întrec în a legifera salarii mai mari în sectorul bugetar dar şi sporirea salariului minim pe economie.
În acest context, e clar că unica soluţie de redresare o va lua BNR, prin măsuri ortodoxe sau neortodoxe de limitare a creditului. Evident, cea mai cunoscută e creşterea dobânzii de referinţă. Această măsură plasează BNR pe contrasensul autostrăzii finanţelor. FED, deşi economia americană e pe val, a amânat scumpirea creditului, menţinând dobânda de referinţă în intervalul 0-0,25%, nivel la care staţionează din decembrie 2008. Mai aproape de noi, BCE continuă injecţiile de lichiditate din „programul trilionului“, menţinând şi ea rata dobânzii la minimele istorice. Recent, BCE a hotărât ca rata dobânzii la operaţiunile principale de refinanţare şi ratele dobânzilor la facilitatea de creditare marginală şi la facilitatea de depozit să rămână nemodificate la nivelurile de 0,05%, 0,30% şi, respectiv, 0,20%. Ultima modificare a ratei dobânzii de politică monetară a BCE a avut loc în 2014. Şi lista poate continua cu Banca Centrală a Angliei, cu Banca Naţională a Cehiei, ambele păstrătoare ale mediului de finanţare la costuri minime. Se adaugă grupului şi Banca Naţională a Norvegiei, care a efectuat recent o tăiere drastică a dobânzii de politică monetară, ducând-o la un minim istoric de 0,75%, cel mai mic de la înfiinţarea băncii (1816).
Presiunea pe banca centrală, unicul păstrător al stabilităţii financiare, indiferent ce spun unii sau alţii, devine şi mai mare în contextul unor probleme ce deja se nasc la orizont. Şi nu, nu mă refer la fenomenul imigraţionist, asupra căruia nu consider că are rost să insist. Faptul că din 2.000 de imigranţi sirieni veniţi în ultimii doi ani în România doar 400 se mai regăsesc astăzi pe plaiurile mioritice spune suficient de mult.
Semnat Moise Norel,
Redactor Şef Piaţa Financiară
COMMENTS