România a urcat rapid în ultimii zece în topul ţărilor UE ca proporţie a persoanelor trecute de 80 de ani, potrivit datelor comunicate de Eurostat. De la doar 2,5% din populaţie şi penultimul loc la nivel european, am urcat pe locul 21 din 28, cu un procentaj crescut la 4,2% din populaţia totală în anul 2016.
În cifre absolute, dacă facem trimitere la populaţia consemnată de INS la nivelul de 21,57 milioane de persoane în 2006 şi, în scădere, la doar 19,76 milioane persoane în 2016, rezultă că numărul persoanelor cu vârsta de peste 80 de ani a crescut de la circa 539 de mii în urmă cu zece ani la 829 de mii în prezent.
Este un spor de 290 de mii de persoane care necesită şi vor necesita în continuare venituri din pensii, asistenţă medicală şi servicii speciale pentru vârsta a treia. Un spor important pentru un segment de populaţie care pare a fi scăpat atenţiei factorilor de decizie la nivel naţional, în special pe partea de personal calificat în asistenţă socială.
Deşi speranţa de viaţă pentru cei care au ajuns la 80 de ani a rămas la cel mai scăzut nivel din UE, cu excepţia Bulgariei ( la noi sunt 7,4 ani, cu o mică diferenţă între bărbaţi – 6,8 ani – şi femei – 7,8 ani -), păstrarea trendului actual va însemna atingerea pragului de 1 milion de octogenari undeva în anul 2022 sau 2023.
Pentru referinţă, trebuie menţionat că speranţa medie de viaţă la 80 ani a fost la nivelul UE de 9,2 ani, cu colegele latine Franţa ( singura ţară unde cine atinge 80 de ani are speranţa statistică de a trece şi de 90 de ani, ceea ce reflectă şi o calitate excepţională a serviciilor medicale), Spania şi Italia între primele patru şi înaintea ţărilor nordice.
Tot aceste trei ţări au şi cele mai mari ponderi ale octogenarilor în populaţia totală, recordul european fiind deţinut de Italia, cu nu mai puţin de 6,7%, faţă de o medie europeană situată la doar 5,4%.
Situaţia ar trebui să ne dea de gândit, deoarece, în principiu, pe măsură ce ne dezvoltăm şi vom aduce educaţia sanitară şi spitalele la nivel european avem toate şansele să ajungem într-o situaţie similară cu cea a ţărilor latine. Situaţie pentru care nu avem resursele necesare şi nici o strategie pe termen lung care să prevină problemele care vor apare.
Dincolo de creşterea previzibilă a cheltuielilor cu sănătatea şi a numărului unor aşezăminte speciale pentru persoane în vârstă care nu se pot descurca singure ( şi aici speranţa de viaţă sănătoasă, un indicator unde stăm prost la nivel european, va fi crucial), problema financiară majoră va veni la bugetul de pensii.
Buget în care contează nu creşterea vârstei beneficiarilor ci perioada de aflare în plată ( legată nu doar de speranţa de viaţă proprie dar şi de cea a soţului supravieţuitor). De reţinut, creşterea de la, să zicem, 80 de ani la 90 de ani a duratei de viaţă nu pare atât de mare dacă se compară 80 cu 90.
Dacă, însă, se face majorarea perioadei de aflare în plată de la 15 ani ( presupunând că pensionarea se va face la vârsta standard de 65 de ani) la 25 de ani, vom avea de-a face, pentru o parte tot mai importantă a beneficiarilor, cu o creştere de 67% a sumelor care vor trebui bugetate pe fiecare pensionar.
Este ca şi cum, din perspectiva bugetară pe termen lung, ar ieşi la pensie nu un pensionar ci 1,67 pensionari. Ori, pe partea cealaltă, cea a veniturilor din sistem, 1 salariat va fi egal tot cu 1 salariat. Mai mult, numărul celor care vor intra în activitate va fi tot mai mic faţă de numărul celor care ies din activitate.
Şocul major va veni după anul 2030, când se va face trecerea masivă şi cu efect dublu ( de pe partea de venituri bugetare pe partea de cheltuieli bugetare ) a aşa-numiţilor „decreţei”, rezultaţi în urma măsurilor pro-nataliste aplicate dur de regimul socialist în 1967.
Este şi motivul pentru care s-a trecut la căutarea de măsuri pentru suplinirea unui cuantum deja prevăzut ca insuficient al pensiei rezultate din pilonul unu, cel care face apel la solidaritatea între generaţii. Respectiv, la acumularea de fonduri în conturi personale pentru viitorii pensionari prin pilonul doi, nu pentru a avea o pensie mai mare ci pentru a compensa previzibila scădere de la pilonul unu.
Paradoxal, însă, se insistă acum pe luarea de măsuri care să majoreze în continuare (nesustenabil) punctul de pensie raportat la salariu ( măsuri care s-a dovedit că nu mai pot fi retrase apoi din punct de vedere juridic, indiferent de consecinţele economice). Asta în loc să se pregătească o anumită retragere treptată a beneficiilor oferite de stat, concomitent cu mutarea treptată a accentului spre pilonul doi.
Redistribuirea dinspre salariaţi către pensionari va fi tot mai dificilă, pe măsură ce raportul dintre aceştia se va deteriora inevitabil. Ca să vă faceţi o idee mai clară, între anii 2006 şi 2016, acelaşi interval în care numărul octogenarilor a sporit cu 290 de mii, numărul mediu de salariaţi a crescut cu doar aproximativ 92 de mii (de la 4.667.254 persoane la 4.754.419, potrivit datelor INS).
Aşadar, o abordare responsabilă în materie de politici publice ar impune, în lumina actualelor evoluţii prezentate de Eurostat, o gândire pe termen cu mult mai lung decât perioada unui ciclu electoral. Precum şi un acord între partidele politice pentru a nu compromite situaţia economiei pe termen lung şi/sau pe cea a viitorilor pensionari, care ar trebui să aibă speranţe semnificative de viaţă şi după 80 de ani.
COMMENTS