Prin aderarea la OECD, România va beneficia de o bază solidă pentru fundamentarea mai corectă a investiţiilor aferente fiecărui domeniu de politică publică. Vom putea astfel aloca atât cât este necesar pentru a ne putea păstra competitivitatea, atractivitatea ca ţară pentru investitori pe diverse criterii – nivelurile de impozitare, „ease of doing business”, bariere la intrarea pe piaţă etc., spune Oana Petrescu, Consulting Partner Deloitte Central Europe.
În faţa României se deschide o fereastră de oportunitate foarte importantă: acceptarea în rândul statelor care pot face pasul către “masa bogaţilor”, organizaţia OECD. Cât adevăr se află în spatele acestei sintagme? De ce ar trebui să se alăture România celor 35 de state membre la momentul actual?
OECD reprezintă un forum în care guvernele pot lucra împreună pentru a beneficia de experienţele reciproce şi pentru a găsi soluţii la problemele comune, pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a cetăţenilor lor. În acest sens, pentru a înţelege şi alege pârghiile care pot influenţa progresul economic, social şi de mediu dorit, OECD operează ca un organism independent care ajută ţările să colecteze, analizeze şi să compare datele disponibile. Pe această bază, ţările pot previziona tendinţele şi pot estima corect impactul diferitelor măsuri, asigurând astfel o mai bună selecţie şi calibrare a politicilor publice ale ţărilor membre. Pentru România, beneficiile aderării la OECD sunt atât de natură tehnică, cât şi simbolică. În spaţiul public se vorbeşte foarte mult despre beneficiul simbolic al apartenenţei la un club, relativ restrâns, al economiilor dezvoltate şi recunoaşterea implicită, la nivel global, a statutului său de economie de piaţă funcţională şi democraţie consolidate – cu impact imediat asupra ratingului de ţară şi atragerii investiţiilor străine. Eu aş insista însă asupra beneficiilor tehnice, care, ca cetăţean, mi-aş dori să nu fie neglijate. În acest sens, accesul la expertiza în domeniile prioritare pentru România (cadrul de guvernare, reforma legislativă, anti-corupţia, politica fiscală, infrastructura de transport, agricultura, educaţia etc.), accesul la instrumentele şi centrele de decizie economică ale OCDE şi posibilitatea de a beneficia de asistenţă în materie de politici publice din partea celorlalţi membri OCDE sunt esenţiale pentru România în acest moment în care, din păcate, fundamentarea politicilor publice şi instrumentarea deciziilor politice şi economice aferente este îngrijorător de deficitară. Astfel, prin îndeplinirea cerinţelor de raportare, informare şi transparenţă şi prin preluarea instrumentelor şi metodologiilor de analiză şi fundamentare a intervenţiilor de politică publică utilizate în mod curent de ţările OECD, România va avea şansa să implementeze un mod structurat şi riguros de colemtare, structurare şi prelucrare a informaţiilor şi de utilizare a acestora în identificarea şi măsurarea problemelor reale cu care se confruntă ţara. Pe această bază, va putea construi un proces politic şi administrativ solid, informat, de selecţie a celor mai potrivite politici publice şi intervenţii, care să rezolve problemele reale într-un mod sustenabil.
Este pregătită România să facă acest pas? Ce beneficii dar şi ce costuri potenţiale se află în spatele unei astfel de integrări? Vom putea avea o balanţă pozitivă atunci când vom trage linie peste 5-10 ani de la momentul integrării?
Din punct de vedere formal, în virtutea statutului de membru al Uniunii Europene, România îndeplineşte criteriile pentru aderare la OCDE, dat fiind că acquis-ul comunitar, aplicat de statul român, este inspirat din recomandările acestei organizaţii. Din punct de vedere politic, aderarea la OCDE este o prioritate a politicii externe a României încă din 2004, iar crearea condiţiilor pentru obţinerea invitaţiei politice de aderare la OECD cu ocazia următorului val de aderare este principalul obiectiv de etapa în acest sens – obiectiv care depinde atât de îndeplinirea criteriilor de aderare, cât şi de procesul intern de extindere a organizaţiei şi de consensul politic al membrilor OCDE pe marginea candidaturii române (susţinerea politică a tuturor membrilor organizaţiei pentru aderarea României). Având în vedere faptul că în 2012 România a reiterat în mod formal intenţia de aderare la organizaţie, în septembrie 2016 a fost adoptată o Decizie a guvernului prin care a fost înfiinţat Comitetul interministerial pentru dezvoltarea cooperării cu OECD, iar luna aceasta premierul român a întreprins o vizită la sediul OEDC, prilej cu care a fost convenit un program de cooperare cu organizaţia în vederea primirii invitaţiei de aderare la viitorul val de lărgire, pot spune că România este pregătită din punct de vedere politic, al condiţiilor formale de aderare. Având însă în vedere faptul că OECD nu este o organizaţie pur politică, ci, mai ales, un forum de colaborare guvernamentală în domeniul îmbunătăţirii politicilor publice, selectarea membrilor se bazează pe un set de criterii tehnice, care, în esenţă, au scopul de a evalua valoarea adăugată a candidaţilor pentru celelalte ţări membre ale OCDE şi pentru organizaţie în ansamblu. Din acest punct de vedere, România va trebui să demonstreze atât apartenenţa la un set comun de valori şi principii (like-mindedness), cât şi statutul de jucător semnificativ care poate contribui efectiv la procesul de peer learning din OCDE şi poate influenţa pozitiv deciziile structurilor organizaţiei (significant player), beneficiul reciproc concretizat prin efecte pozitive atât asupra României cât şi asupra organizaţiei şi celorlalte ţări membre (mutual benefit) şi relevanţa noastră geostrategică pentru aspiraţia organizaţiei de a dezvolta politici globale (global considerations). Deşi prin perspectiva performanţei economice şi datorită acquis-ului comunitar în ceea ce priveşte organizarea democratică, a economiei de piaţă şi respectarea drepturilor omului, putem considera că poziţia actuală a României este la un nivel comparativ cu al ţărilor membre, provocarea principală a României va consta mai ales în demonstrarea unei bune guvernanţe şi a respectării principiilor statului de drept, şi în asigurarea unei participări active – şi mai ales coerente – la organizaţiile internaţionale şi regionale relevante. În plus, respectarea cerinţelor de informare, raportare şi benchmarking şi ale acquis-ului OCDE vor reprezenta o adevărată provocare informaţională şi instituţională pentru administraţia română. Deşi aceste cerinţe vor antrena costuri semnificative pe termen scurt, adoptarea unei platforme informaţionale şi de benchmarking cu celelalte ţări şi a unui proces interinstituţional care să poată ghida în mod informat decizia de politică publică va crea beneficii imediate în ceea ce priveşte o mai bună înţelegere a problemelor reale ale României. Astfel România va beneficia de o bază solidă pentru fundamentarea mai corectă a investiţiilor eferente fiecărui domeniu de politică publică (vom putea astfel alocă atât cât este necesar ca să ne putem păstra competitivitatea, atractivitatea ca ţară pentru investitori pe diverse criterii – nivelurile de impozitare, „ease of doing business”, bariere la intrarea pe piaţă etc.). Acest proces ar putea evita atât supra cât şi sub-investirea, într-un mod dinamic, verificând mereu poziţionarea României pentru fiecare dintre indicatorii principali – ghidând astfel eforturile administraţiei şi ducând, pe această bază, la o accelerare semnificativă a progresului socio-economic al ţării în toate domeniile.
Ce efecte poate avea admiterea în OECD asupra sistemului financiar-bancar din România? Sunt acestea ceva mai uşor integrate în marile familii internaţionale astfel încât aderarea la OECD să nu producă şocuri?
OECD nu îşi propune în nici un fel să reglementeze în mod direct sectorul financiar – bancar, ci să lucreze împreună cu instituţiile abilitate pentru a obţine o evaluare mai bună a diverselor forţe care acţionează în acest sector şi a impactului acestora, şi o înţelegere mai bună a legăturii între economia reală şi sectorul financiar şi a modului în care acestea pot sprijini o creştere economică reală sănătoasă. Pe această bază, OECD poate sprijini reglementatorii şi ţările membre în dezvoltarea de politici publice care pot contribui la consolidarea sistemului financiar internaţional şi la prevenirea crizelor viitoare.În acest sens, înţelegerea mai bună a motivelor de neincluziune financiară, a factorilor care au determinat eşecul de piaţă în ceea ce priveşte finanţarea anumitor tipuri de companii sau sectoare de activitate, a activităţii sistemului bancar subteran şi a tranzacţiilor transfrontaliere cu active ale căror intermediari şi instrumentele nu fac obiectul unor mecanisme de reglementare, reprezintă unele din preocupările OECD. Din punctul meu de vedere, o aplecare instituţională asupra acestor aspecte ar fi de mare interes şi pentru România, cu impact major asupra creşterii economice şi nivelului de trăi. Astfel, evaluările privind alternativele de politici publice în ceea ce priveşte impozitarea tranzacţiilor financiare, costurile, beneficiile şi viabilitatea acestora, precum şi al celor orientate spre promovarea incluziunii şi educaţiei financiare şi a protecţiei consumatorilor ar putea constitui o bază solidă pentru dezvoltarea unor politici publice relevante. O astfel de abordare ar putea cataliza interesul publicului şi investitorilor pentru piaţa de capital şi sursele alternative de finanţare, multiplicând în acelaşi timp contribuţia actuală a sectorului bancar la creşterea economică şi a bunăstării cetăţenilor din România.
Care sunt principalele zone de eşec ale funcţionării pieţelor în România? De ce ajustări structurale avem nevoie? Cât de oportună este o intervenţie pentru a corecta disfuncţionalităţile diferitelor pieţe? Unde trebuie intervenit şi cum? Ce tipuri de intervenţii ar reduce decalajele faţă de pieţele dezvoltate?
Din punctul meu de vedere, cele mai importante (şi grave) zone de eşec ale funcţionarii pieţelor se suprapun cu cele mai mari probleme cu care se confruntă ţara în acest moment aşa cum reies ele din studiul de opinie realizat pentru instrumentarea Raportului de competitivitate 2016-2017 al World Economic Forum. Acestea sunt, în ordine: accesul dificil la finanţare, ineficienţa administrativă, sistemul fiscal greoi, forţa de muncă educată inadecvat şi corupţia. Toate reprezintă, în opinia mea, şi pe baza studiilor efectuate atât pentru OECD, cât şi pentru sectorul bancar şi pentru guvernul român în contextul evaluărilor ex-ante, exemple foarte bune unde colaborarea în cadrul acestei organizaţii ne-ar putea ajuta semnificativ într-o identificare mai bună a cauzelor reale ale problemelor şi într-un design mai adecvat al intervenţiilor şi instrumentarului folosit. Fără a avea pretenţia de a face o prezentare exhaustivă, voi încerca să schiţez modul în care tipul de raţionament şi paradigma de politică publică actuală ar putea suferi modificări ca urmare a unui demers de analiză de tip OECD – în care alegerea politicii publice să plece de a înţelegerea corectă a problemei pe care vrem să o rezolvăm, iar design-ul şi calibrarea intervenţiilor aferente să adreseze cauzele reale ale problemei.Pentru exemplificare, mă voi opri la principala zonă de eşec de piaţă identificată, şi anume accesul dificil la finanţare, unde focusul aproape exclusiv al politicului este în prezent pentru atragerea de noi surse de finanţare (Fond Suveran, împrumuturi directe de la instituţii financiare internaţionale etc.) şi acordarea de grant-uri nerambursabile… Din punctul meu de vedere, toate aceste soluţii, deşi poate valide într-un alt context, nu pot rezolva problema accesului la finanţare în condiţiile în care cauza principală a problemei specifice pe care vrem să o rezolvăm nu este în nici un caz lipsa finanţării (sistemul bancar românesc are de ani buni resurse excedentare de lichiditate pe care nu le poate plasa în proiecte bancabile), ci vulnerabilitatea şi riscul disproporţionat al unor categorii specifice de companii sau sectoare de activitate. Odată înţeleasă aceasta cauzalitate, focusul politic ar putea fi schimbat spre înţelegerea surselor de vulnerabilitate şi risc, şi apoi spre design-ul de intervenţii dedicate. De exemplu, dacă analiza relevă faptul că principalele trei cauze ale bancabilităţii scăzute a majorităţii proiectelor companiilor mici şi mijlocii constau în:
- lipsa de fundamentare strategică a proiectelor propuse (datorată, la rândul său, lipsei acute de informaţii de piaţă referitoare la cererea şi oferta pentru anumite produse şi servicii),
- gradul scăzut de capitalizare al acestor companii
- faptul că gradul de risc al unor categorii de companii şi sectoare de activitate excede costul capitalului necesar aferent.
Intervenţiile nu vor mai ţinti în principal suplimentarea resurselor de creditare ale sistemului bancar – ci bancabilitatea scăzută a proiectelor respective. În această nouă paradigmă, intervenţiile ar putea fi foarte diferite: Astfel, pentru o mai bună orientare strategică a tuturor actorilor din categoriile sau de pe pieţele identificate ca subbancarizate, ar putea fi create şi publicate studii de piaţă special concepute – ceea ce ar antrena rapid o orientarea mai eficientă a resurselor financiare şi de talent ale respectivelor companii. Aceste studii vor putea apoi fi dezvoltate în adevărate ecosisteme informaţionale, care treptat să devină catalizatori reali de creştere şi eficienţă pentru sectorul sau geografia respective, cu efecte mai profunde şi sustenabile decât ar putea avea nişte fonduri nerambursabile. La fel, pentru a adresa cealaltă cauzalitate directă, şi anume nivelul de risc al respectivelor tipuri de proiecte sau companii (şi pentru a-l putea reduce la un nivel la care băncile să le poată finanţa în condiţiile costului capitalului pe piaţa internaţională) ar putea fi dezvoltate instrumente financiare complementare creditului bancar, în conformitate cu recomandările planului Junker. Toate analizele de impact arată faptul că deşi rezolvă o problemă imediată de lipsă de capital şi creează un puseu efemer de creştere economică, proiectele finanţate exclusiv din fonduri nerambursabile, fără un mecanism de asigurare a resurselor de autofinanţare după încetarea perioadei de grant, nu produc sustenabilitate pe termen medu şi lung, nici pentru companii, nici pentru municipalităţi. În acest context, înfiinţarea unei bănci de dezvoltare care să aibă vocaţia specială de a finanţa proiectele de interes public (altfel nebancabile în condiţiile actuale), de a stabili mix-ul optim de grant şi instrument de finanţare pentru diferite sectoare şi intervenţii şi de a reorienta resursele din fonduri europene şi de la instituţiile financiare internaţionale către proiecte autosustenabile ar deveni o prioritate de politică publică. În lipsa unei asemenea abordări, cauzele reale care au antrenat eşecul de piaţă vor rămâne neadresate, iar şansele de a evita perpetuarea deficitului de finanţare pe sectoarele care le considerăm prioritare (infrastructură, medical, educaţie, antreprenoriat etc.) vor rămâne la un nivel mult sub posibilităţile reale ale României în acest moment.
COMMENTS