Autor: Cristian Bichi, este consilierul Guvernatorului BNR
pe probleme de stabilitate financiară
Un pachet de legi anticămătărie a fost transmis recent la Camera Deputaților pentru dezbatere. Trei dintre cele patru proiecte de lege din pachet păcătuiesc însă prin definirea defectuoasă a noțiunii de creditor financiar, ceea ce duce la neincluderea în sfera lor viitoare de aplicabilitate a sucursalelor instituțiilor de credit străine din Uniunea Europeană (UE) ce operează pe teritoriul României. Și uite așa, dintr-o greșeală ce relevă o slabă cunoaștere a legislației bancare europene și naționale, se poate ajunge, în absența corecțiilor, la discriminarea instituțiilor de credit persoane juridice române, unele dintre ele cu capital majoritar românesc, prin crearea de condiții competitive inegale.
O greșeală uriașă
Cele trei proiecte de lege, odată adoptate, se vor aplica, după cum este stipulat în textul lor, raporturilor juridice dintre consumatori și creditorii financiari. Potrivit definiției oferite în aceste proiecte, prin noțiunea de creditor financiar se înțelege “o instituție de credit autorizată de Banca Naționala a României, o instituție financiară nebancară sau o entitate care desfășoară activitatea de recuperare creanțe”. Utilizarea sintagmei “instituție de credit autorizată (n.n. – sublinierea ne aparține) de Banca Naționala a României” reprezintă cheia problemei. În conformitate cu legislația națională în vigoare, BNR autorizează instituțiile de credit persoane juridice române și sucursalele instituțiilor de credit din țări non-UE (“țări terțe”). Sucursalele instituțiilor de credit străine din țări ale UE, ce operează în România, sunt supuse doar unei proceduri de notificare. Prin urmare, aceste sucursale nu vor intra sub incidența prevederilor normative preconizate. Pentru a fi mai clar acest ultim aspect, să analizăm în continuare cadrul juridic aplicabil pieței unice bancare din Uniunea Europenă și legislația națională din domeniul bancar.
Structuri folosite pentru activitatea bancară transfrontalieră în UE
În conformitate cu legislația europeană, instituțiile de credit dintr-un stat membru UE pot intra pe piața bancară din alt stat membru UE in următoarele moduri:
- înființarea unei sucursale;
- înființarea unei filiale;
- furnizarea de servicii direct transfrontieră.
Filialele instituțiilor de credit străine (denumite în mod curent și subsidiare) sunt entități juridice independente, înființate conform cerințelor legale din țările gazdă, care se află în proprietatea societății mamă sau asupra cărora societatea mamă exercită în mod efectiv o influență dominantă.
Sucursalele instituțiilor de credit străine reprezintă entități operaționale care sunt o parte integrantă din societatea mamă[i]. Ele nu au personalitate juridică.
Structurile juridice amintite mai sus determină distribuția responsabilităților de supraveghere între autoritățile competente naționale și accesul la fondurile naționale de garantare a depozitelor bancare.
Piața unică bancară europeană
Legislația primară europeană a permis crearea între țările membre UE a unui spațiu economic fără frontiere, bazat pe libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. În domeniul bancar, încă din 1992, a fost realizată o piață unică, bazată pe următoarele principii: recunoșterea mutuală a autorizațiilor și a sistemelor de supraveghere, autorizația bancară unică și controlul țării de origine[ii].
Potrivit sistemului recunoașterii mutuale, statele membre UE oferă asigurarea că activitățile cuprinse, în prezent, în anexa nr. 1 a Directivei2013/36/UE pot fi efectuate pe teritoriul lor, fie prin stabilirea unei sucursale, fie prin prestarea de servicii, de către orice instituție de credit autorizată și supravegheată de autoritățile competente dintr-un alt stat membru (țară de origine), cu condiția ca acestea să fie incluse în autorizație.
În conformitate cu principiul autorizației unice (principiu denumit și “pașaport european”) toate instituțiile autorizate într-un stat membru al UE pot să-și deschidă sucursale sau să presteze servicii bancare transfrontieră în celelalte state membre, fară a fi nevoie de alte autorizații din partea acestora din urmă.
În ceea ce privește principiul supravegherii țării de origine, acesta înseamnă că autoritățile de supraveghere din țările de origine sunt împuternicite să-și supravegheze propriile lor instituții de credit autohtone în privința operațiunilor efectuate în alte state membre.
Prin urmare, pentru a presta servicii bancare în cadrul UE, o instituție de credit din UE nu este obligată să ceară permisiunea autorității competente din țara gazdă, fiind suficient să dețină o autorizație emisă de propria sa țara (țara de origine). Principiul autorizației bancare unice se aplică băncilor din UE și filialelor stabilite pe cuprinsul UE de către bănci din țări non-UE. El nu se aplică sucursalelor băncilor din afara UE (din țări terțe).
Prevederile legislației române privind regimul instituțiilor de credit din alte state membre ale UE
Să ne focalizăm acum atenția asupra prevederilor din legislația bancară românească relevante pentru analiza noastră.
În textul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, se regăsesc următoarele formulări:
“Pentru inființarea unei sucursale de către o instituție de credit dintr-un stat membru nu este necesară obținerea unei autorizații din partea Băncii Naționale a României …” (art. 46, alin. 1)[iii]
“O instituție de credit autorizată și supravegheată într-un alt stat membru poate înființa o sucursală în România pe baza notificării transmise Băncii Naționale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine…” ( articolul 48, alin. 1)
“Furnizarea de servicii în mod direct de către o instituție de credit autorizată și supravegheată într-un alt stat membru poate fi realizată pe baza notificării transmise Băncii Naționale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine, cuprinzând activitățile pe care instituțiile de credit intenționează să le desfășoare în România.” (art. 49)
Cum a fost posibilă o asemenea eroare?
Din cele prezentate mai sus, există indicii temeinice că ne aflăm în fața unei erori majore, cu repetiție, a inițiatorului proiectelor legislative, întrucât este greu de crezut că acesta a dorit să excludă sucursalele instituțiilor de credit străine din alte state membre UE din sfera de aplicabilitate a celor trei viitoare legi. O astfel de greșeală, necorectată, ar avea ca efect aplicarea unui tratament mai favorabil sucursalelor institutiilor de credit străine din UE, care vor putea opera fără a se supune restricțiilor impuse instituțiilor de credit, persoane juridice române[iv]. Să nu uităm că acestă ultimă categorie de entități cuprinde pe lângă filialele din România ale institutiilor de credit străine și instituții de credit autohtone cu capital majoritar românesc. Tratamentul diferențiat aplicabil celor două categorii de instituții de credit va genera o segmentare a pieței bancare și va distorsiona condițiile de concurență.
Față de această eroare monumentală, ce putea fi prevenită doar printr-o simplă citire a OUG nr. 99/2006, nu știu dacă să râd sau să plâng[v]. Este însă clar că, fără corecții legislative, limitele de dobândă dorite de inițiator nu au cum să fie aplicate în cazul persoanelor ce obțin împrumuturi de la sucursalele instituțiilor de credit din alte state membre UE ce operează în România. Nici proiectata protecție a consumatorilor împotriva riscului valutar în contractele de credit încheiate de aceștia cu sucursalele respective nu va fi posibilă.
Eroarea este de natură să genereze îndoieli puternice în privința a cât de bine cunosc legislația bancară europeană și națională (și mecanismele pieței bancare autohtone) persoanele care oferă consultanță juridică inițiatorului celor trei proiecte legislative. Pe acest fundal, “se spărie gândul”, vorba cronicarului, de faptul că reglementări sensibile cu impact major asupra economiei naționale sunt propuse fără a exista studii de impact.
[i]În conformitate cu Regulamentul nr. 375/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 iunie 2013, termenul de sucursală înseamnă “un punct de lucru care reprezintă o parte dependentă din punct de vedere juridic de o instituție și care desfășoară toate sau unele dintre tranzacțiile specifice activitații instituțiilor”. Instituție înseamnă o instituție de credit sau o firmă de investiții.
[ii] Tratatul privind Spatiul Economic European din 1992 a permis extinderea pieței unice europeane în domeniul bancar și în privința a trei țări non-membre UE (Islanda, Lichtenstein și Norvegia). Prin urmare, instituțiile de credit din aceste trei țări se bucură de același regim ca și institutțile de credit din țările UE.
[iii]Noțiunea de stat membru utilizată de textul Ordonanței de urgență nr. 99/2006 înseamnă orice stat membru al UE, precum și un stat aparținând Spațiului Economic European.
[iv] De exemplu, sucursalele băncilor străine nu vor trebui să respecte limitele de dobânzi.
[v] Aceasta nu ar fi unica eroare majoră. Să ne reamintim de alte erori anterioare antologice, cum ar fi confuzia între puncte procentuale și procente sau prevederile conform cărora se introduceau limite de dobândă fără a se specifica baza de referință, adică fără a se indica la ce se aplicau acestea (a se vedea în această privință articolul aflat pe prezentul blog – Inițiativa legislativă privind protecția consumatorilor împotriva camătei: Procente sau puncte procentuale?).
NR: Textul a apărut și pe blogul Băncii Centrale.
COMMENTS