Nu îţi trebuie prea mult să vezi că succesul unor naţiuni e strâns legat de calităţile *păstorului*, cel care e vremelnic în *capul statului. Din crizele pe care lumea le-a traversat periodic, au ieşit mai puternici şi învingători, cei care au avut lideri clarvăzători. Şi pornind de la acest aspect, poate că nu e deloc întâmplător faptul că noi ne bălăcim într-o eternă tranziţie de mai mult de trei decenii.
Şi am să încerc un periplu pe rapid trecând în revistă *păstorii* României după schimbarea de regim din 1989. La început am orbecăit printr-o tranziţie în care cei mai mulţi nu ştiau nici ce vor şi nici unde vor să ajungă. Păstori ca Iliescu, Roman, Văcăroiu, e clar că nu ne vroiau pe drumul capitalismului ci aproape de draga lor Moscovă. Noi, turma, am fi vrut drepturile şi privilegiile capitalismului dar să ne păstrăm şi felul de a munci, cu micile trişări şi furtişaguri, din socialism. Am schimbat macazul, prin 1996. S-a dovedit o victorie deşartă, pentru că cei ce speram noi să ne aducă tot binele american sau european s-au trezit rapid că au câştigat nişte alegeri, dar nu şi puterea. Am avut parte de câteva luni dureroase dar care în acelaşi timp ne-au pus pe linia de plutire, cu un Guvernul tehnocrat, condus de Mugur Isărescu.
În clasicul nostru stil caracteristic, nu am fost capabili să zărim lumina de la capătul tunelului căutată cândva de Victor Ciorbea. Am aruncat straiele proaspetei democraţii şi ne-am învăluit din nou în roşu. Un *roşu* care a valorificat din plin şi conjunctura externă favorabilă şi ceea ce construise Isărescu în materie de politici economice. Dar nu a ţinut mult, pentru că păstorul Adrian Năstase, şi-a spus că, dacă tot e cel mai cel, chiar poate face ce vrea. Şi aproape că a făcut, din moment ce a fost tras pe dreapta la odihnă într-un loc unde vizitele sunt scurte şi puţine.
Ce a urmat? Un lung şir de deşertăciuni acompaniat de un la fel de lung şir de păstori *nedăruiţi* care în loc să se sprijine în toiag şi să gândească încotro să-şi îndrepte turma au rotit ghioagele în aer şi au spart capete după bunul lor plac. Ce ne rămâne de la ei: scene penibile în Parlamentul transformat în bâlci, apucături de gangsteri şi dispreţ faţă de noi, turma, cei care îi mai şi plătim.
Principiul lor în viaţă, fie că vorbim aici de Traian Băsescu, de Liviu Dragnea, mai nou de Florin Cîţu e simplu: fac ce vreau pentru că POT. Iar româneasca zicală *cine nu e cu noi e împotriva noastră şi de sabia noastră va să piară* e la fel de actuală ca pe vremea fanarioţilor. Ba, pare-se, e aplicată cu din ce în ce mai mult cinism şi în cel mai mare dispreţ pentru turmă. Ce va lăsa în urmă acest *odoraş din Fanar* e deja înspăimântător: datorii uriaşe, preţuri în creştere exorbitantă, de la combustibili şi energie la alimentele din magazine, un curs valutar care dacă nu ar exista BNR ar sprinta pe 6 lei. Să nu uităm nici de criza sanitară lăsată nestingherită să se desfăşoare (că doar e mai important să preluăm, cel puţin pe hârtie, frâiele partidului minoritar de guvernământ). La momentul în care scriu aceste rânduri avem a doua cea mai mică rată de vaccinare din UE, un sistem sanitar ineficient finanţat şi prost gestionat, şi un număr de îmbolnăviri şi spitalizări ce creşte în progresie geometrică. Avem un premier ghidat de un singur ţel: *totul pentru funcţia supremă în partid*. Restul e istorie! Nota de plată vine, evident, tot la norodul care i-a înscăunat prin vot. I-aş mai spune premierului doar un singur lucru: Brătianu şi Maniu nu au rămas în istorie pentru că au condus un partid sau altul ci pentru ceea ce au făcut pentru ţară. E plină lada de gunoi a istoriei de politicieni şi şefi de partide *nedăruiţi*!
COMMENTS