Am să încep acest editorial pornind de la ceea ce a declarat recent şeful celei mai mari bănci din România, BCR. Prezent într-o selectă conferinţă, Tomas Spurny a spus ferm, fără a lăsa vreo nuanţă de îndoială, că nu există răspuns la întrebarea „S-a conturat vreun model de viitor al businessului bancar?“. Totul este încă în prefacere, ceea ce e bun pentru unii nu-i vindecă pe alţii. Panaceu nu există decât în mintea vânzătorilor de iluzii. Vă mai aduceţi aminte cât de tare se lamentau analiştii prin 2007-2008, punând gaz şi dând foc sintagmei de „bancă prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze“? Vă mai amintiţi şi cât de hulite erau guvernele care au întins o mână giganţilor, pompând zeci de miliarde de euro şi dolari pentru a păstra fragila stabilitate a sistemelor financiar-bancare? Să fi greşit oare? Taberele sunt împărţite şi ceea ce vreau să subliniez e relativitatea!
Da, americanii au pompat de la FED miliarde de dolari! Chiar şi pe la noi, prin Uniunea Europeană, au fost cazuri asemănătoare. Au de ce se plânge contribuabilii? Eu zic că nu, numai gândindu-mă, spre exemplu, că banii pe care olandezii i-au „aruncat“ pentru a salva un grup financiar s-au întors deja la buget cu nişte dobânzi aproape de nivelul cametei! Şi nici în SUA situaţia nu e alta! Însă dacă ne vom referi la Grecia, iar ajungem la relativitate: şi acolo unele bănci au început să-şi răscumpere păcatele, dar nimeni nu ne garantează că totul va fi dus la bun sfârşit. Experienţele de ţară, cu multiple falimente, ne fac sceptici să mai mizăm pe Grecia şi să mai credem în factorii de decizie de acolo.
Revenind, dacă tot nu a fost bine cu băncile prea mari, de ce redirecţionăm prin reglementări şi suprareglementări sistemele bancare exact în aceeaşi direcţie? Nu cumva din dorinţa de a ne acoperi şi a fugi de responsabilitate punem în pericol viitorul? Cerinţele draconice de capital şi dorinţa firească a acţionarilor de a avea profitabilitate vor forţa instituţiile financiare să se apropie de o masă critică. Soluţii nu sunt prea multe: ori te supraexpui (pe modelul creditelor cu buletinul), dacă ţi se dă voie, ori apelezi la fuziuni (sau achiziţii, privit prin prisma celor care îşi mai permit să cumpere). În fapt, probabil că doar cea de-a doua situaţie stă în picioare. Vorbeam deunăzi cu un reputat bancher din România, Steven van Groningen, şi acesta vedea viitorul sistemului bancar românesc astfel: 5-6 bănci comerciale universale şi vreo 20-25 de nişă (unele focusate pe anumite sectoare sau tip de entităţi de business, altele pe oferirea de servicii electronice).
O fi bine, o fi rău? Care va fi părerea Consiliului Concurenţei? Piaţa bancară, deşi nu îndeplineşte strict condiţiile definiţiei de oligopol, a avut, în viziunea multor analişti, un comportament cert oligopolist. Deşi se tot spune că nimeni nu era obligat să semneze un contract de credit cu o anumită instituţie financiară, că avea alternativa să meargă la alta, situaţia nu stătea deloc aşa. Diferenţele de abordare şi cele între produse şi servicii bancare erau, la momentul 2006-2007, insignifiante. Nu putem spune nici astăzi că situaţia e perfectă, dar schimbări se pot vedea.
Pentru a da şi o notă pozitivă, aş puncta un alt aspect pe care bancherul mai sus citat l-a subliniat. Poate că, pe modelul pieţei telecomunicaţiilor, jucătorii din piaţa bancară vor renunţa şi ei la orgolii şi vor face lucruri în comun. Eliminarea diferenţelor de taxare la retragerea de bani din bancomate ar fi doar unul dintre lucrurile minore. Banii economisiţi astfel ar reduce costurile şi ar permite dezvoltarea unor noi produse. Chestiune de voinţă! De mentalitate şi de timp!
COMMENTS