PIB în pandemie: o relevanţă informaţională diminuată?

acad. Daniel Dăianu

Impulsul a fost că acest text să fie numit “Un PIB trist şi «cu masca»”; a fost ales totuşi un titlu mai sobru, deşi mai puţin expresiv.

PIB-ul este indicatorul cel mai cuprinzător de descriere a activităţii economice. Lui Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1971), îi datorăm cel mai mult această inovaţie conceptuală şi de măsurare. PIB a devenit în timp reper principal de comparaţie între economii naţionale. În raport cu acest indicator se fac analize macro şi micro, de adâncime, în structură. La PIB se raportează mărimi ca deficit buget, deficit extern (comercial, cont curent), datorie publică, ce pot arăta dezechilibre macroeconomice şi probleme de sustenabilitate financiară.

PIB-ul este un indicator foarte util, dar nu impecabil; o obiecţie importantă este că nu surprinde externalităţi, care îi pot afecta relevanta. De pildă, efecte negative asupra mediului înconjurător, asupra sănătăţii oamenilor, etc; sau că nu surprinde aspecte distribuţionale (de venituri). De aici a pornit distincţia între PIB în accepţia cunoscută şi ceea ce poate fi numită bunăstare naţională (gross welfare product), care însă este un concept greu de operaţionalizat. Bunăstarea naţională are relevanta conceptuală (a fost examinată de economişti reputaţi că Jean Paul Fitoussi, Jacques Dreze, Amartya Sen, Joseph Stiglitz şi alţii), dar este dificil de măsurat. Şi Kuznets a remarcat că PIB nu indică neapărat gradul de bunăstare dintr-o societate. ONU şi OCDE au propus indicatori de măsurare a calităţii vieţii (precum Human Development Index).

Rândurile de faţă nu îşi propun să judece PIB (GDP) vs. GWP, ce este un domeniu de cercetare tot mai semnificativ pe fondul schimbărilor climatice şi altor evenimente extreme. Rostul acestui text este de a prezenta gânduri privind pandemia şi relevanta PIB ca agregat statistic. În esenţă, este teza că revenirea PIB-ului la nivel pre-pandemie, ce ar fi avut loc în 2021 pentru ţări europene (cu diferenţe însă între ele), nu reflectă realitatea. În fapt, s-a produs o deteriorare a vieţii, în contextul unei catastrofe umanitare, cum o numea şi Daniel Perenboim (la concertul de la Viena, 1 ian. a.c), ce nu este surprinsă adecvat de date ce privesc PIB. De exemplu:

• Activităţi ce au încercat să repare, să suplinească, ceea ce nu mai funcţiona/funcţionează normal; se poate vorbi aici despre o creştere (şi statistică) în anumite domenii, care nu are însă relevanţă pentru “mulţumire”(calitatea vieţii) reper fiind traiul înainte de pandemie. Excepţie fac cei care au câştigat în timpul pandemiei, oricât sună de cinic această constatare –vezi producţia de măşti de protecţie, care este capturată de statistică şi drept contribuţie la formarea PIB, sau situaţia unor companii precum BioNTech, Astra-Zeneca, etc., care au dezvoltat vaccinuri contra Covid-19. Viaţa s-a deteriorat în pandemie, iar victimele omeneşti înseamnă suferinţe pentru familii, pierderi pentru avuţia umană; aceste pierderi, alături de evoluţii notate mai jos au impact de durată asupra PIB-ului potenţial.
• În gama activităţilor de reparare intra şi cele care încearcă să amortizeze şocuri/distrugeri provocate de alte evenimente extreme (incendii teribile, secetă mare în alternanta cu inundaţii, etc); acestea, ca şi pandemia, exprima o relaţie între om şi habitat puternic deteriorată. Acţiunea umană de limitare a pierderilor are o logică comună privind interpretarea PIB.
• Dereglările în lanţurile de aprovizionare/producţie au condus la costuri de tranzacţie mai mari, coabitare de penurie şi surplusuri pe pieţe.
• Deteriorarea procesului de învăţământ, care afectează economia/societatea atât ca flux de creare de capital uman şi că stoc de capital uman. Chiar dacă apelul la noi aplicaţii (tele-educatia) poate fi văzut că un progres, învăţământul a fost puternic lovit de pandemie. Pandemia lasa urme greu de surmontat. Repararea cere revenirea la învăţământ normal ca mod de desfăşurare (ceea ce nu înseamnă să se renunţe la interacţiunea şi online), dincolo de calitatea programelor educaţionale şi relaţia între elevi şi profesori.
• Impactul negativ asupra sănătăţii publice, cu efecte pe termen lung; să ne gândim de exemplu la ul long Covid (sechele pe termen lung), care afectează mai ales persoanele nevaccinate.
• Telemunca a evidenţiat redundante pe piaţa muncii, în activitatea organizaţiilor private şi în sectorul public –fiindca acelaşi rezultat economic se poate obţine nu arareori cu resurse mai puţine. Această observaţie poate duce la restructurări multiple. Acum vedem însă cum turbulenţe cauzate de pandemie, dereglări în lanţuri de producţie, generează încordare pe piaţa muncii, coabitare de redundanţă (slack) şi penurie (shortage). Telemunca poate favoriza acele persoane care pot avea mai multe slujbe, ceea ce cu prezenţa fizică full-time la locul de muncă nu era posibil (în afară de cei pentru care ziua de muncă include şi o altă ocupaţie după orele de program). Inteligenţa artificială (AI), digitalizarea, care a fost accelerată de pandemie, schimba mult datele pe piaţa muncii, în economie în general; online-ul facilitează reuniuni, conferinţe locale şi internaţionale, reduce costuri de participare.
• Stresul şi costuri psihice/emoţionale, care nu se vor estompa/înlătura uşor. Aceste costuri pentru unii, venituri pentru alţii, pot fi incluse în statistică (în PIB), de pildă, prin activitate de consiliere psihoterapeutică, ca profesie –demers ce face parte din efortul de a atenua impactul pandemiei, dar care nu aduce mulţumire în plus la nivel agregat (reper fiind situaţia ante-pandemie).
• Reorientarea preocupărilor multor persoane către utilizarea internetului fie pentru a uita de pandemie, fie pentru a pratica jocuri de noroc, sau efectuarea de operaţiuni bursiere. Izolarea la domiciliu a favorizat utilizarea online-ului pentru scopuri în afară activităţii profesionale. Dacă aceasta reorientare a atenţiei este judecată ca mecanism de amortizare psihologică a şocului pandemic este în ordine. Dar reorientarea poate accentua obişnuinţe şi înclinaţii mai puţin bune.
• Viaţa culturală, care a suferit enorm, ceea ce nu poate fi cuantificat de statistică – deşi unele cifre pot evalua amploarea fenomenului. Sunt oameni pentru care mersul la teatru, concert, opera, muzee, etc – cu alte cuvinte, consumul live de bunuri culturale, nu poate fi suplinit de înregistrări radio, internet, TV, etc.
• Evenimente sportive fără spectatori exprima şi ele deteriorarea vieţii în pandemie, o “artificializare” a unei părţi din traiul nostru –daca vedem sportul (sportivi şi fani) drept fenomen social.
• Regulile de protecţie (inclusiv purtatul de mască) sunt necesare pentru a ne proteja în pandemie şi a ajuta trecerea prin aceasta “groapă istorică”, pentru a învinge în războiul cu Covid-19. Regulile au un beneficiu/cost de oportunitate enorm dacă ne gândim la ceea ce ar fi fost dacă nu ar fi fost adoptate şi acceptate de un număr mare de cetăţeni –ar fi fost consemnate un număr mai mare de decese decât cele înregistrate şi sisteme medicale devastate şi, mai ales, dacă nu am fi avut vaccinuri la dispoziţie. În acelaşi timp însă, regulile de protecţie impuse de pandemie reprezintă o reducere a confortului de trăi.
• Masca pe faţă, deşi reprezintă un mijloc de protecţie, este marca cea mai expresivă a unei vieţi ciuntite –cand oamenii nu mai pot vedea un zâmbet, o grimasă; ochii pot comunica multe, dar nu pot spune totul! Pandemia a luat din bucuria vieţii.
• Desocializarea. Aplicaţiile “smart” (tot mai sofisticate) au devenit de mai mult timp interlocutor principal al multor persoane (între care mulţi tineri, copii), chiar şi atunci când par numai să faciliteze interacţiunea cu semeni. Pandemia, izolarea forţată, sau voluntară, accentuează un prizonierat în raport cu tehnologii comunicaţionale noi. Este posibil că nu puţine persoane să fi redescoperit galaxia Gutenberg, să se informeze/educe mai bine când stau acasă. Dar are loc şi idiotizare pe scară largă când internetul este invadat de fake news, de vulgaritate, imoralitate etc – când se dezvoltă gândirea tip tunel, intoleranta, extremismul. Această ultimă consecinţă poate fi privită ca degradare a omului, cu impact asupra capitalului uman.
• Pandemia a adâncit clivaje sociale/ economice, a reliefat mai mult disonante cognitive şi culturale (ex: dispută între provaccinisti şi anti-vaccinisti), cu reflexe în viaţa socială şi politică. Efectele pe termen lung pot fi tot mai urâte.
• Pandemia a slăbit actul de guvernanţă în lume, a diminuat gradul de încredere în politici publice. Şi de aici au rezultat măsuri suboptime, care erau îngreunate oricum, ca proces, în condiţii de mari incertitudini şi volatilitate. Este drept că nu se poate măsura direct în PIB o guvernare defectuoasă, dar sunt efecte ce intră sub incidenţa statisticii.

În esenţă, deci, este vorba de un PIB care, deşi, potrivit modului de măsurare, ar depăşi ca agregat nivelul pre-pandemic la un moment dat (în Europa, cu diferenţe între state, în cursul lui 2021), priveşte o MULŢUMIRE agregată inferioară. Altfel spus, calitatea traiului, cum era definit înainte de pandemie, a scăzut. În fapt, nu poate fi atins calitatea traiului ante-pandemie cât timp nu se iese efectiv din pandemie – când se va renunţa la restricţii şi alte măsuri de protecţie (nota bene: bunuri materiale nu pot compensa bunuri culturale şi sociale, libertatea de mişcare, etc).

Figura 1 ilustrează această situaţie prin distincţia între PIB (Q) aşa cum este surprins în statistici şi Q1 (M), care ar exprima mulţumirea la nivel agregat şi care ţine cont de deteriorarea vieţii/traiului. Există în diagramă şi traiectoria Q2, care ar ar exprima evoluţia PIB, a vieţii noastre, dacă nu s-ar fi luat măsuri de protecţie şi de combatere a Covid-19 –se vede astfel un colaps mare şi prelungit al activităţii economice cu inerenta deteriorare a vieţii umane, în principal cauzată de o criză sanitară cumplită şi o criză economică şi socială adâncă.

Q1 se reapropie de Q atunci când se iese din pandemie. Nu avem contrafactual pentru Q2, dar este de presupus că bulversarea dramatică a vieţii ar fi persistenta –Africa, cu medie de vaccinare sub 10% ai zice că oferă un contrafactual, dar şi acolo majoritatea cetăţenilor poarta măşti de protecţie, iar spaţiul rural este mult mai populat decât în ţări dezvoltate. Oricum, proiecţia cu dinamica Q2 este discutabilă în măsura în care este greu de prezumat că guvernele nu ar reacţiona văzând ce aduce nepăsare faţă de pandemie şi existând totodată o inevitabilă presiune din partea oamenilor pentru a fi luate măsuri de combatere a virusului, a crizei sanitare şi economice.

Notă: sunt folosite date AMECO (ale Comisiei Europene) pentru traiectoria PIB (Q) real UE exprimat în PPS, iar pentru Q1 și Q2 sunt prezumate alte ritmuri de evoluţie pentru a evidenţia diferențe între cele 3 traiectorii. Nu sunt prezentate cifre concrete deoarece exerciţiul are semnificaţie numai euristica

Deteriorarea traiului, ocultata de PIB aşa cum este acest indicator măsurat, nu se reduce la inflaţie. Aceasta din urmă se vede în distincţia pe care o facem între PIB nominal şi PIB real –in fapt sub forma deflatorului (care priveşte toate preţurile din economie). Drept este ca inflaţia afectează diferit categorii de cetăţeni în funcţie de distribuţia veniturilor şi coşuri de consum de bunuri şi servicii diferite; de exemplu, utilitatea marginală a 100 euro este diferită pentru o persoană care are un venit lunar net să zicem de 800 euro, faţă de una care are venit net de 4000 euro/lunar, ca să nu amintim de una care câştigă peste 10 000 euro lunar; utilităţi marginale diferite influenţează înclinaţii diferite de consum şi economisire. Costul unitar al traiului (cost de resurse pe unitate de mulţumire/utilitate generată de o unitate de PIB) a crescut –cum sugerează diagrama prin traiectorii diferite pentru Q şi Q1. Deşi se poate argumenta că obţinerea calităţii vieţii pre-pandemie, în timpul pandemiei, este imposibilă şi pentru cei foarte bogaţi –intrucat sunt aspecte ale vieţii, inclusiv de ordin social şi cultural, ce implică costuri de realizare cu evoluţie asimptotică. De aceea este subliniată în explicaţia de mai sus acţiunea de reparare, de suplinire, a unor activităţi stricate de pandemie şi care sunt reflectate, între altele, de dereglări majore în lanţuri de producţie. Asemenea activităţi sunt ilustrate de cheltuieli crescute în domeniul de sănătate publică, în sprijin multiform pentru activităţi economice.

Şocul preţurilor la energie, ce produce mari perturbaţii în viaţa oamenilor şi în producţie, poate fi greu surprins de PIB. Consecinţele redistributionale ale acestui şoc sunt mari, pe plan intern şi în relaţiile dintre state.

Impactul schimbărilor climatice, cu schimbarea preţului relativ la energie (cel puţin până ce energii reinnoibile vor deţine partea preponderenta în portofoliul de surse de energie), va influenţa masiv activitatea economică, structuri de producţie (a se vedea şi textul meu “Evenimente extreme şi activitatea economică”, Blog BNR şi site Consiliul Fiscal, 20 septembrie 2021). Interpretarea PIB va fi o chestiune şi mai dificilă prin prisma relevantei sale informaţionale/statistice.

Ieşirea din pandemie va ameliora traiul nostru şi va diminua discrepanta între PIB (Q) şi expresia sa în termeni de mulţumire Q1 (M) –in diagrama 1 această ameliorare s-ar vedea într-o reducere a distanţei între Q1(M) şi Q – pe traiectorie ca şi restructurare a compoziţiei producţiei către regim de “timp de pace”. Trebuie să avem în vedere însă că efecte ale pandemiei, ce au redus PIB-ul potenţial, pot fi de durată.

În schiţa de mai sus nu se consideră influenta măsurilor de relaxare cantitativă (politici ale băncilor centrale) şi de susţinere fiscală asupra alocării resurselor pe termen lung –care, în timp, pot favoriza o alocare defectuoasă de resurse şi zombificare în economie. În mai multe texte am examinat aceasta relaxare în raport cu ceea ce Janos Kornai a numit soft budget constraints (vezi şi “Constrângeri bugetare slabe: ieri şi azi”, OpiniiBNR, 31 iulie 2017; conferinţa din Aulă Academiei, 5 noiembrie 2019, Academică, dec.2019, p.17). Pe orizont de timp limitat însă, măsuri de QE şi relaxare bugetară atenuează şocuri adverse puternice şi în cazul de faţă, impactul pandemiei.

Merită să fie reluată întrebarea ce esenţializează acest text: când se constată statistic ca PIB ar fi revenit la nivelul pre-pandemie, poate acest fapt echivala cu redresarea economică? Cred că nu, nu numai fiindcă PIB-ul în sine are insuficiente de interpretare precum cele sugerate mai sus. Când pandemia tine încă societatea “sub asediu”, când restricţii sunt în vigoare, când oamenii poartă măşti de protecţie şi, mai ales, sunt decese numeroase cauzate de Covid-19, este o teză puţin spus temerara să vorbim despre redresare economică la nivelul de dinainte de pandemie.

PS. Obstinaţia unor analişti în a susţine că ne aflăm în ciclu post-pandemic este stupefianta –mai ales că valul 5 al pandemiei îşi arată colţii în Europa. Se poate vorbi însă despre un ciclu post-lockdown, ce a debutat în ultima parte a anului 2020, chiar dacă închideri şi redeschideri parţiale au loc până la ieşirea clară din pandemie. Se va intra într-un ciclu post-pandemie posibil la finele acestui an, început 2023, mai ales dacă ratele de vaccinare vor fi la nivel înalt şi se va atinge imunizare cvasi-generală.