Tigru sau pisicuţă speriată? Pare să devină o întrebare obsedantă atunci când vine vorba de economia României. Azi o lăudăm că a devenit tigrul Europei, mâine constatăm că a trecut printr-o cură de slăbire şi a ajuns o mâţă jigărâtă, care încearcă să se ascundă din calea dulăilor ce-i dictează tainul şi calitatea mâncării. Şi, de cele mai multe ori, acest tain e drastic ajustat, pentru că pofta de mâncare a dulăilor, bine statorniciţi în casa aceea mare, intrată şi în cartea Recordurilor, e uriaşă.
La începutul anului am refuzat să mă aşez în tabăra analiştilor care dădeau creşteri economice de peste 5% pentru economia României, în acest 2018 atât de imprevizibil. Eu am previzionat un modest 4%, plus minus 0,2pp. Mulţi s-au uitat la mine pieziş, zâmbindu-şi în barbă, gândindu-se probabil la ratarea pe care am avut-o în ceea ce priveşte creşterea PIB pe 2017. Şi atunci dar şi acum susţin că aş fi fost mai fericit cu acel 5,2% dat de mine decât cu un 7% nesustenabil, o claie de paie care a ars rapid, aprinsă cu gazul şi chibriturile stimulentelor de consum.
Dincolo de intenţia de a atrage luminile reflectoarelor asupra mea, economia pare să mă certifice, la fel cum a făcut-o şi în 2016. Pe ce mi-am fundamentat alegerea din debutul lui 2018? Pe o privire atentă aruncată dincolo de modelele econometrice mai mult sau mai puţin sofisticate. Am cântărit şi cuantificat ceva mai atent noţiunea de neîncredere.
Am putut vedea cu toţii o neîncredere a populaţiei în viitor, care a făcut-o, cel puţin în a doua parte a anului, să îşi tempereze achiziţiile (e adevărat, şi stimulentele guvernamentale au fost mai palide). Am mai putut constata şi o neîncredere a companiilor care şi-au pus în aşteptare multe planuri de dezvoltare, încercând să vadă ce au de gând guvernanţii (era să scriu dulăii), care numai lucruri bune nu le-au oferit în ultima perioadă. Cărui angajator îi convine să fie contemporan multiplelor revoluţii fiscale şi să constate zeci de modificări ale Codului Fiscal într-un singur ciclu economic? Cum pot ei privi cu ochi buni, cum într-o piaţă în care se luptă pentru forţa de muncă, plusând la pachetele de venituri în mod constant, statul vine şi saltă după bunul lui plac salariul minim pe economie? Cum pot ei concura cu statul care plăteşte anumite categorii de personal bugetar, mulţi cu performanţe îndoielnice, cu sume fabuloase, fără a se ţine cont de minime criterii de performanţă? Cum se simt ei într-o ţară în care, proprietatea, garantată de Constituţie, devine relativă, iar sistemul legislativ care ar trebui să o protejeze e asaltat din toate părţile cu improvizaţii menite să sprijine infractorul în detrimentul celui păgubit? Sunt doar câteva din întrebările pe care mi le-am pus atunci când am optat pentru acel 4%. Nu neg, dincolo de această lipsă totală de încredere, am balansat puţin altfel şi cifrele. Nu aveam cum să nu iau în calcul imensele găuri date bugetului de un aparat bugetar într-o continuă expansiune, de pomenile de tip electoral menite să arate dărnicia guvernanţilor (de parcă dau de la ei, nu din banii contribuabililor) sau de ajutoarele sociale plătite cu acelaşi zel unor persoane a căror unică boală e lenea cronicizată.
Şi ar mai fi ceva: nu am crezut nicio clipă în mult trâmbiţatele proiecte guvernamentale de investiţii: mi-a fost clar de la început faptul că, pentru a mai oară, în goana după încadrarea în deficitul bugetar de 3%, guvernanţii vor tăia din nou tocmai din acei bani care chiar ar fi produs bunăstare. Şi nu am crezut nici în capacitatea celor care ne conduc de a atrage fonduri europene, altă certitudine ce ni se arată goală în această toamnă *fierbinte*. Ce urmează acum? Decontul: unul plătit tot de eternul contribuabil.
COMMENTS