Am precizat la momentul oportun că strategii de partid s-au gândit că dacă se majorează prețurile cu ajutorul cartelurilor de la alimente și energie o să intre în vistieria statului mai mulți bani.
Ultimele date statistice vin să confirme previziunea, fiindcă taxarea economiei cu inflaţia a determinat ca, în 2018 şi în primul semestru din 2019, cheltuielile menajelor cu impozitele şi contribuţiile să se majoreze la o treime în totalul costurilor gospodăriilor faţă de mai puţin de un sfert în perioada corespunzătoare anterioară.
Şi deşi este evident că am intrat într-o spirală preţuri salarii, apologeţii Wage led-Growth, ai redistribuirii veniturilor în societate, pentru a nu mai există inegalități, mai ales la nivelul oamenilor baronilor locali din primării, în loc să recunoască că aceasta e a doua mare stângăcie economică din ultimul deceniu, după triplarea datoriei publice și mărirea TVA pe timp de criză, continuă să laude măsura, deşi rata inflaţiei a crescut abrupt în 2018 şi a rămas ridicată în 2019, în contrast cu ceea ce se întâmplă în restul Uniunii Europene.
Dar sigur că atunci când datele statistice relevă că din totalul cheltuielilor menajelor costurile cu taxele s-au mărit la o treime sau la aproape jumătate în cazul salariaţilor – cum stă “bine” unui stat social – ele se referă doar la economia la vedere, la ceea ce intră în sfera de cuprindere a Statisticii.
Asta pentru că dacă ponderea impunerilor s-a majorat, dar încasările la buget n-au reacţionat pe măsură, înseamnă că populația supraîndatorată s-a refugiat în economia subterană și numerarul în afara sistemului bancar a crescut la 18% din totalul masei monetare, în ciuda reglementării mai stricte a tranzacțiilor cu cash.
Iar dacă nu credeți în formule economice precum aceea că sporurile de productivitate trebuie să fie superioare creşterii salariilor și aprecierii de monedă, poate că vă dumirește mai bine Constantin Tănase, care a ajuns empiric la aceeași idee:
„Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Și cu asta ce-am făcut?”.
Treaba este însă mult mai serioasă decât în scheciul marelui comediant cu “Rău era cu «der, die, das», da-i mai rău cu «davai ceas»”, deoarece nu doar că la noi cresc preţurile când la restul scad, ci guvernul Poloniei, ţara cu care ne comparăm, a aprobat un buget fără deficit, în situaţia în care noi mergem pe unul în care ne asumăm un sold negativ peste pragul de echilibru de 3% din PIB din Tratatul de la Maastricht.
După cum am arătat și în alte articole, ceea ce i-a lipsit constant României a fost un ansamblu de reforme radicale de tip terapie de șoc, așa cum a implementat Polonia. Cu prețul unor suferințe acute, dar pe o perioadă relativ scurtă de timp, economia poloneză s-a eliberat în bună măsură de balastul comunist și a câștigat masiv productivitate şi competitivitate.
Până și companiile rămase sub controlul statului au fost obligate să se restructureze și să acționeze capitalist, inclusiv prin listări de pachete minoritare la Bursă. Cea mai bună dovadă este că, astăzi, contemplăm posibilitatea ca societatea națională de petrol și gaze a Poloniei să vină și să ia locul americanilor de la ExxonMobil în cel mai important proiect de exploatare a gazelor din sectorul românesc al Mării Negre.
Noi, în schimb, am preferat reformele graduale și cu țârâita, făcute fără chef și în mod incompetent. În acest sens, nu trebuie decât să ne aducem aminte de guvernarea CDR, care prin eșecul său a compromis total „Fenomenul Piaţa Universităţii” şi, pentru o vreme, ideea de economie de piață și capitalism. Spre deosebire de polonezi, la noi boala a fost lungă și acută, iar amânarea și întârzierea concedierilor, ori eludarea lor prin intermediul pensionărilor anticipate, a fost făcută cu prețul hiperinflației.
Măsurile de austeritate din perioada 2009-2011 au fost luate cu cuțitul la os, la presiunea FMI și a celorlalți finanțatori internaționali, și au fost pur reactive, nu politici active de reformă. Primitiva tăiere a salariilor cu 25% și majorarea TVA la 24% pot fi numite oricum, dar nu „capitaliste”. Mai ales în condițiile în care, pe de altă parte, guvernarea respectivă a fost o adevărată campioană a „investițiilor publice” efectuate în beneficiul clientelei politice.
Noroc că banca centrală a venit acum să combată riscul prin introducerea unor norme de creditare menite să “fixeze” gradul de îndatorare! Secvenţa actuală, caracterizată prin acumularea rapidă de deficite, n-ar fi avut nevoie să fie amplificată de împrumuturi, ci dimpotrivă să asistăm la o încetinire a creşterii economice, care să coincidă cu încercarea de limitare a deficitelor.
COMMENTS