Au fost odată ca niciodată, prin negura anilor 90, câteva turme stinghere de mioare scăpate ca prin minune de sub crunta oblăduire (miţuire) comunistă. Odată rupte lanţurile şi schimbaţi păstorii, blândele mioare se învâreau neliniştite prin staulele din oraşul lui Bucur şi nu ştiau săracele încotr-o să apuce. Cum sângele lor era destul de covăsit, căutau cu disperare berbeci mândrii de pe meleagurile cu iarbă mai grasă, de la vest sau chiar sud. Visau cu ochii deschişi la fâneţe mai bogate sau la alte nutreţuri pe care încă nu le cunoşteau. Şi aşa au început să se perinde pe la starostele ciobanilor de pe strada Doamnei, nenumăraţi peţitori: unii mai bogaţi, alţii mai săraci, unii cu intenţii bune, alţii veniţi pentru căpătuială. De voie de nevoie, peisajul mioritic s-a umplut de turmele care au simţit că e loc de viaţă bună la nord de Dunăre. Unele au crescut frumos, altele au îmbrăcat haine de lup şi au cam ras păşunile până nu a mai rămas nimic în afară de pământ. Dar orice vis are şi un final: prin anii de graţie 2007-2008 a năvălit în staule o epidemie groaznică, atât de cumplită încât a decimat mai mult de un sfert dintre mioare.
Starostele cel mare s-a rostit la ciobani, care, de voie de nevoie, au adus efective noi pentru a putea face faţă cerinţelor pieţei. Au urmat câţiva ani grei, când păstorii de abia au reuşit să supravieţuiască şi să nu pună lacăt pe stâne. Dar au reuşit, chiar şi fără să solicite nutreţ şi medicamente de la starostele cel mare.
Nici nu s-o sfârşit bine molima şi ciobanii au dat piept cu alte belele. O parte dintre cei cărora le vânduseră produsele s-au răsculat, şi-au făcut sindicate şi au pornit la lupta cea mare împotriva asupritorului. Motive: că brânza cumpărată de la ciobani era prea scumpă, că mai avea şi probleme de calitate, că în contractele de livrare erau clauze care îi dezavantajau pe clienţi, şi tot aşa. Blana de lup îmbrăcată de unii în anii graşi era jupuită acum şi întinsă pe gard.
Ajunşi pe cai mari, contestatarii şi-au luat lumea-n cap şi au hotărât că ar fi cazul să dea iama în stână şi să mai ia de pe acolo una-alta. Au cerut să nu-şi mai plătească restanţele la brânza neachitată, să li se ofere produse şi ovine la preţuri de ei stabilite, etc. Şi uite aşa, în loc să se ocupe de creşterea oilor şi făcut brânză, ciobanii au început să stea mai mult pe la judecătorii sau cu jalba în cap la un legiuitor căruia oricum nu-i păsa de ei, ci de masa de clienţi nemulţumiţi (şi bine organizaţi). Şi asta fac şi în zilele noastre.
Unii, sătui să aştepte vremuri mai bune, au pus pe poarta stânei afişul *For SALE*. Dar nu-i lucru uşor să vinzi când tu ai produse date în rate şi facturi neâncasate. Totuşi s-au găsit ceva muşterii care să cumpere, din rândul celor care vroiau să-şi mărească turma şi să-şi extindă păşunile. Printre cei scoşi la vânzare era şi o turmă deţinută de greci, care nu prea mai avea ce să mănânce, sterpele meleaguri ale Eladei nemaifiind în stare să le furnizeze nutreţ suficient.
Starostele cel mare era cu ochii pe ei, pentru că nu vroia să se trezească prin vreo stână cu o nouă molimă. Şi uite aşa, analizând el atent o achiziţie, a simţit miros de gaz neurotoxic, scăpat peste Tisa, care contaminase atât păşunile din nordul României cât şi pe cele din pusta de la vest. Şi, pe cale de consecinţă, a ordonat *La loc comanda!*, nepermiţând mixul ticluit cu migală. Cam asta ar fi povestea noastră. Ce ar mai fi de adăugat? Un singur amănunt: căţelul flotocos care trebuia să se asigure că mixul de turme nu ar fi dăunat comunităţii aprobase printr-un lătrat la comandă operaţiunea, fără să ţină cont că starostele cel mare încă nu-şi pusese apostila pe contract.
COMMENTS