Interviu cu Prof. univ. dr. Vasile PUȘCAȘ, Jean Monnet Ad Personam Chair
Ca de fiecare dată, discuția cu profesorul Vasile Pușcaș este una dintre cele mai „gustoase”, apreciate, provocatoare și pline de miez, răspunsurile domniei sale arătînd cât de atent, informat și implicat este în problematica abordată. Nu credem că optimismul și entuziasmul de la momentul aderării României
la UE i-ar fi dispărut, dar în mod sigur, s-a atenuat, poate și pentru că, după cum spune chiar domnia sa, „personal, am obosit să înregistrez ratarea oportunităților care ne-au fost oferite prin Tratatul de Aderare, deschiderea Pieței Interne și ofertele favorizante ale diferitelor politici europene”. Un interviu de excepție depre prezentul și viitorul Uniunii Europene și „despre datoria și chiar obligația liderilor României să gândească și să înfăptuiască o poziționare mai bună a țării în viitorul proces de integrare care va deveni mai complex, dificil și chiar vital pentru apartenența noastră la un sistem European”.
Cum vedeţi viitorul proiectului european post-pandemie? Cum vedeţi rezolvată criza moral-culturală în care se află UE la acest moment?
Îmi cereți un răspuns la o chestiune pe care ar trebui să o clarifice liderii actuali europeni și cei ai statelor membre ale Uniunii Europene. De aceea, precizez chiar de la începutul acestei discuții, că exprim doar opinii strict personale. Spre deosebire de afirmațiile optimiste de acum mai bine de un an, atunci când noile autorități europene și-au preluat mandatele, eu spun că pentru o viziune geopolitică a Uniunii Europene, de altfel absolut necesară, era obligatoriu ca mai întâi instituțiile europene și liderii statelor membre să se concentreze pe eliminarea slăbiciunilor interne ale organizației. Altfel, speranța unei politici externe și de apărare comune va fi doar un deziderat enunțat la Bruxelles și frecvent torpilat în capitalele unor state membre. Iar despre autonomia strategică a Uniunii în mediul internațional vom vorbi cu referire la ceilalți actori globali și mai puțin despre capacitatea noastră de a fi un actor internațional complet. De prea multă vreme, Uniunea Europeană se zbate să supraviețuiască unei crize existențiale, fără ca liderii care trebuiau să-și asume responsabilitatea pentru destinul Uniunii să aducă o reparație consistentă și sustenabilă. Dimpotrivă, atât liderii europeni din Bruxelles cât și cei din statele membre s-au complăcut în exploatarea unor vremelnice avantaje pe care le puteau extrage din construcția europeană, dar nu s-au îngrijit de eliminarea vulnerabilităților și gestionarea adecvată a crizelor succesive care au zguduit din temelii Uniunea Europeană, în ultimul deceniu și jumătate.
De câțiva ani s-a tot discutat despre proiectul unei dezbateri europene privitoare la viitorul Uniunii Europene. Ultimele președinții ale Consiliului Uniunii Europene au anunțat că vor demarea această dezbatere. Recent, președinția Portugaliei a CUE a promis și ea că, în 9 mai 2021, va inaugura o astfel de discuție. Planează însă un sentiment de neîncredere față de diriguitorii europeni, sunt semne de întrebare procedurale și o jenantă confuzie despre substanța dezbaterii. Cred că o mare parte a cetățenilor europeni ar dori să fie implicați în căutarea căii viitoare de evoluție a Uniunii, deoarece multă lume încă-și amintește de felul degradant în care elita europeană a acceptat renunțarea la rezultatele anterioarei Convenții privind viitorul Europei, de la începutul acestui secol/mileniu. Atunci a fost evident că liderii europeni erau mai mult interesați de aspectele instituționale, decizionale și funcționarea Pieței Interne. Fără a contesta importanța acestor domenii, opinia mea este că ele puteau, eventual, să eficientizeze operaționalizarea organizației în contextul post-Războiul Rece, dar nu aveau capacitatea să-i dea o identitate conformă așteptărilor publice, și cu atât mai puțin să o înscrie într-o existență de durată lungă. De ce? Pentru că aspirațiile eficienței economice, în ton cu ideologia dominantă a acelei epoci, erau îndreptate mai mult spre guvernanța corporatistă decât spre o reală guvernanță europeană. Aceasta din urmă era aproape golită de spiritul european care ar fi trebuit să adauge convergenței economice și coeziunea cetățeniei europene, întărirea simțului și trăirii comunitare în Uniune. Parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, aș spune că Uniune European și-a neglijat “sufletul colectiv”, l-a rătăcit printre provincialisme și populisme care trădau mai degrabă egoisme ale unor grupuri de interese care urmăreau doar să beneficieze de „umbrela” ocrotitoare a Uniunii Europene decât s-o întărească pentru vremuri grele și provocări amenințătoare. Ca atare, mi-aș dori ca viitorul proiect al reconstrucției europene să țină cont de nevoia imperioasă a recâștigării și redefinirii spiritului european! Europenii să reînvețe managementul diversității complexe și să fie capabili a susține proiectul european în conjunctura deosebit de furtunoasă care se anunță pentru întregul Sistem Internațional.
În deceniile din urmă, Uniunea Europeană a insistat pe extindere, ceea ce era justificat și așteptat, dar, în mod voit, unele componente politice ale vremii au slăbit procesul integrării europene. Aceasta s-a întâmplat nu datorită extinderii în sine, ci cu deosebire orientării mercantil-corporatiste a liderilor politici, dorinței lor de a obține profituri imediate din respectivul context. Și mai ales din cauza diminuării interesului pentru procesul integrării europene ca abordare esențială a transformării ansamblului societății europene. Din acest motiv, aș opta pentru o relansare a intensificării integrării europene în ritm asociat creșterii competitivității europene și a celei globale. Doar așa vor putea fi atinse realist aspirațiile globale ale Uniunii Europene! Și ar fi culmea să nu țină cont Uniunea Europeană tocmai de avantajele competitive pe care le poate obține din experiența derulării procesului integrării. Brexitul a arătat la ce crize poate duce doar insistența asupra concepției ariei de liber schimb și mercantilizarea spiritului european. Altfel spus, m-aș aștepta ca viitoarea abordare a procesului integrării europene să așeze la locul potrivit și cultura, valorile spirituale și morale, deodată cu valorile democratice (destul de degradate și acestea) și cele ale economiei de piață. Căci nu se poate să nu sesizăm că această mult prea prelungită criză existențială a Uniunii Europene își are explicația și în criza spiritului european!
Cu atât mai mult astăzi, când constatăm marasmul suspect de îndelungat admis al Uniunii Europene, este obligatoriu să apreciem valoarea și rolul ei deosebit. Iar eu nu voi spune ca și liderii europeni actuali, anume că istoria glorioasă a Uniunii Europene îi justifică existența prezentă și viitoare. Mai degrabă aș susține că prezentul acesta tulbure ne obligă să gândim un viitor sigur și de durată al Uniunii. Aceasta pentru că fără o construcție europeană coezivă și puternică, viitorul regiunii și al multora dintre statele membre se arată a fi discutabil. Și neavând o structură integrată în toate componentele ei de bază, va fi dificil dacă nu imposibil de gestionat contextul global care se reconfigurează și va aduce în prim plan entități statale și organizaționale interdependente care se vor strădui să gestioneze situații deosebit de complexe. Tocmai de aceea, cred că e datoria generației actuale să propună cu curaj și determinare o refondare a Uniunii Europene care să asigure cetățenilor europeni un viitor mai bun și să amplifice efectul experiențelor reușite ale procesului integrării europene.
Şi-a demonstrat UE în pandemie unul din rolurile sale: acela de umbrelă în vremuri de furtună?
Se vorbește, dar mai ales se acționează frecvent în Uniunea Europeană ca și cum aceasta ar fi o „umbrelă” de vreme rea, iar atunci când situația economico-financiară europeană este bună nu ne mai trebuie, o putem pune la colt. Din păcate, în ultimul deceniu și jumătate nu am avut la Bruxelles un leadership care să exprime o viziune realistă și credibilă de evoluție a Uniunii Europene, să mobilizeze cetățenii europeni pentru înfăptuirea unui ideal european, a unor bunuri comune europene care ar fi impulsionat la susținerea Uniunii. Iar majoritatea liderilor statelor membre au dorit doar să extragă avantaje individuale din apartenența la Piața Internă, să-și etaleze în politicile interne superioritatea națională față de construcția europeană. Așa s-a întâmplat, în mare, și în cazul gestionării recentei crize pandemice. Totuși, în urmă cu un an, a fost ceva mai puternic imboldul Comisiei Europene spre cooperarea și coordonarea statelor membre, iar abordarea comună a strategiei relansării economice și vaccinării a arătat cât de important este să avem o Comisie Europeană care să-și reintre în rolul de inițiator al politicilor și intereselor comunitare. Firește, estimările eurobirocraților au fost hiperoptimiste, iar aplicarea acelor propuneri și decizii europene a depins de voința, abilitatea și capacitatea administrativă a statelor membre. Care state membre au preferat să dea vina eșecurilor proprii tot pe slăbiciunile Uniunii Europene, în loc să-și rezolve propriile probleme structurale și să aducă amendamentele necesare bunei funcționări a Uniunii. Iată, pentru cazul relansării economice post-pandemie, nici până acum nu s-a luat o decizie definitivă referitoare la împrumutul european de finanțare, pentru că statele membre încă nu și-au finalizat programele individuale de reforme și restructurare economică. Poate că se va înțelege, în sfârșit, că Uniunea Europeană nu este doar o umbrelă pe care liderii europeni, îndeosebi cei din statele membre, să o folosească numai când le este greu, ci este o construcție asociativă de interdependențe complexe care trebuie să realizeze continuu bunuri comune europene fără de care nu vor putea performa individual nici statele membre. Și că Uniunea Europeană nu este un stat în sine, ci o entitate organizațională alcătuită din state membre care are ca obiectiv integrarea europeană! Ce, cum va fi în viitor Uniunea Europeană vom vedea în anii următori!
Cum ar trebui să se poziţioneze România pe noile coordonate ale acestui proiect european? Ce procent din potenţialul României a fost valorizat până la momentul actual?
Dacă luăm în considerare oportunitățile deschise de Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, România a valorizat doar un procent infim din acestea (mă feresc să înaintez o cifră, deoarece, având în vedere entuziasmul românilor din perioada derulării procesului de aderare, este jenant pentru țara noastră și frustrant pentru cetățenii ei). Așa cum am mai spus-o, guvernele de la București nu au fost capabile să producă o strategie post-aderare în care să clarifice drumul de parcurs pe calea integrării europene. De aceea, guvernanții României s-au mulțumit că țara a aderat la organizația numită Uniunea Europeană, pe care au tratat-o mai degrabă ca pe un bancomat și un spațiu al circulației libere a persoanelor. Nu a existat proba voinței că s-ar dori integrarea în politicile europene de dezvoltare, participarea la elaborarea și aplicarea bunurilor comune europene. Nu s-au făcut eforturi reale, ci doar efuziuni declamatorii, în vederea intrării în zona euro și spațiul Schengen, văduvind cetățenii români și firmele autohtone de accesarea multor beneficii la care se așteptau după aderare. Ca atare, eu cred că este datoria și chiar obligația liderilor României să gândească și să înfăptuiască o poziționare mai bună a țării în viitorul proces de integrare care va deveni mai complex, dificil și chiar vital pentru apartenența noastră la un sistem european care va avea menirea nu doar să asigure standarde de viață mai bune cetățenilor europeni, ci și să facă față unor provocări uriașe ale mega-trendurilor globale. Nu e suficient ca liderii politici români doar să fie prezenți la masa deciziilor europene, ci vor trebui să modernizeze structurile economico-sociale, politico-instituționale ale țării, dar și pe cele ale Uniunii Europene, să convingă în primul rând cetățenii români că deciziile de la Bruxelles le sunt favorabile, acum și în viitor. Și nu printr-o abordare utilitarist-electoralistă, ci prin implicarea categorică în procesul integraționist european care să-și arate toate roadele pozitive și în România.
Cum se poate schimba poziţia României de etern actor-figurant care aşteaptă să primească roluri minore de la UE cu cea a unui actor care joacă un rol semnificativ pe marea scenă europeană? Când vom învăţa că în UE nu vorbim despre „a primi” ci despre „a construi împreună pentru a avea”?
Exact la acestă chestiune se referă procesul integrării europene și noul spirit european, amintit anterior, pe care mi-aș dori să-l regăsim și în România. Mi-e mai ușor să vă spun câteva elemente despre cum am putea atinge acest deziderat, dar e mai dificil să prevăd când. La scurt timp după ce am reușit finalizarea negocierilor de aderare am publicat mai multe texte pe care le-am reunit, în anul aderării-2007, în volumul intitulat România și iar România. În acea perioadă am fost șocat de atitudinea liderilor politici români care se proclamau mari adepți ai Uniunii Europene, dar numai la Bruxelles, pe când acasă lăsau a se înțelege că România era guvernată din Bruxelles, nu din București. Ori, eu speram și așteptam, la fel ca toți cetățenii țării, ca ei să realizeze în România standardele de viață din partea cea mai dezvoltată a Uniunii Europene! Pentru aceasta era necesar ca ei să aplice în țară politicile europene de dezvoltare, nu doar să-și proclame aderența la acestea în cadrul instituțiilor europene. Căci aderarea la Uniunea Europeană a fost o mare șansă să intrăm într-o direcție și un ritm de dezvoltare pe care au realizat-o aproape toate statele membre ale Uniunii. Deci, România trebuie să-și valorifice întregul potențial creativ în realizarea unei societăți dezvoltate și echitabile, cu o cultură, morală și politică de cea mai înaltă anvergură. Resursele noastre materiale și umane și-ar găsi evaluarea maximă în contextul Pieței Unice și al procesului integrării europene, ar aduce contribuții substanțiale la ridicarea nivelului de trai și civilizație al cetățenilor români, i-ar circumscrie pe aceștia resorturilor competitivității societale europene. Căci aderarea la Uniunea Europeană a fost un demers național conștient îndreptat către efortul depășirii obstacolelor decalajelor de dezvoltare, de intrare într-un proces de evoluție modernizatoare care să maximizeze potențialul propriu, deodată cu cel al partenerilor noștri europeni. Pe scurt, dacă vrem să jucăm un rol important în Uniunea Europeană avem de reconstruit Țara, în toate articulațiile ei, incluzând fibra națională de pe palierul european. Va trebui să redăm cetățenilor încrederea și speranța că pot să înfăptuiască proiecte mărețe de care ei să se bucure și să fie mândri de realizarile lor în contextul participării noastre la procesul integrării europene. Când se va întâmpla aceasta nu pot prevedea deoarece am impresia că spiritul național și cel european, care se conjugă împreună, s-au tocit foarte tare la elita și liderii politici din România. Câteodată chiar cred că liderii români au o cultură politică modernă în degradare și nu în consolidare, constructivă, așa cum o cer vremurile contemporane tot mai complicate. Mi-aș dori să cred că această percepție este doar o impresie personală de scurtă durată, iar foarte curând elita politică, cea intelectuală și economică din România va face saltul calitativ așteptat pentru a duce țara la performanțe meritorii în Uniunea Europeană.
Ce trasee de dezvoltare din Tratatul de Aderare a rătăcit/ratat România? Mai pot fi ele regăsite/recucerite?
Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană a fost trimis de liderii noștri direct în arhivă, imediat după aderarea țării la Uniune. Conduita urmată de aceștia a fost: “zicem ca ei și facem cum vrem noi”! Formulările cuprinse în Tratatul de Aderare, urmare a negocierilor de aderare, au fost fundamentate pe studii, analize, strategii și programe care acopereau atât conținutul acquisului comunitar cât și al politicilor europene asumate. Acestea prefigurau traseele de dezvoltare a României și de participare în procesul de integrare europeană la care guvernul de la București se angajase. Aproape toate aceste trasee au fost părăsite de guvernele României, câteodată acestea venind chiar cu susțineri care s-au îndepărtat de litera și spiritul Tratatului de Aderare. În primul rând trebuia adecvată Constituția, administrația publică și procesul decizional statal la participarea în procesul integrării europene. Aplicarea Tratatului de Aderare însemna intrarea deplină în politicile europene de dezvoltare care trebuiau aduse la obiectivul servirii intereselor cetățenilor țării. Aproape toate strategiile și programele de aplicare a acelor politici au fost abandonate chiar din 2005-2006 și, după aderarea la Uniunea Europeană, s-au decis trasee care s-au îndepărtat tot mai mult de angajamentele luate de România în Tratatul de Aderare. Acest document a mai fost invocat doar când unii politicieni își manifestau nemulțumirea că România nu era acceptată în spațiul Schengen și când deturnau sensurile integrării europene. Pe scurt, liderii și guvernele României s-au mulțumit să constate că țara a aderat la Uniunea Europeană, au menținut politicile europene la stadiul primar de politică externă și au evitat internalizarea procesului integrării europene care a atins societatea românească mai mult prin contagiune, iar nu prin acțiune decisivă guvernamentală de “aducere a Europei la noi acasă”, așa cum se promisese românilor în etapa pre-aderării. Motiv pentru care cetățenii români au plecat din țară pentru a-și realiza „visul european” în alte locuri din Uniunea Europeană. De aceea, actualmente și pentru viitorime, consemnăm că Tratatul de Aderare a adus României statutul de membru al Uniunii Europene, dar va trebui să conștientizăm că beneficiile depline ale acestuia puteau veni din felul în care guvernele țării aplică intern legislația și politicile de dezvoltare europeană, în cadrul procesului de integrare europeană. Altfel spus, totul e de făcut pentru a ne raporta constructiv la Tratatul de Aderare! Dar mai întâi să ne racordăm statul și administrația centrală și locală -instituțional și funcțional- la procesul integrării, care din păcate a avut mult de suferit în ultimul deceniu și jumătate, să intrăm hotărâți în politicile europene – industrială, energetică, agricolă, transporturi, socială etc. – și, nu în ultimul rând, să propunem soluții inovative și eficiente de refondare a Uniunii Europene. Căci Tratatul de Aderare ne dă și dreptul de a fi contributori valoroși la efortul permanentei îmbunătățiri a construcției europene, a cărei identitate ar merita să primească și elemente ale specificității creației românești.
Cum v-aţi dori să arate, să zicem, următorul deceniu european al României?
Într-un deceniu și jumătate de apartenență a României la Uniunea Europeană am constatat mai degrabă avantajele contagiunii cu Piața Unică și mai puțin o participare plenitudinală a potențialului românesc în procesul integrării europene. Personal, am obosit să înregistrez ratarea oportunităților care ne-au fost oferite prin Tratatul de Aderare, deschiderea Pieței Interne și ofertele favorizante ale diferitelor politici europene. Am fost uluit să văd cum liderii politicii românești s-au complăcut în falsificarea sensurilor deciziilor europene și mai ales ale procesului decizional european pe care l-au autohtonizat într-o manieră politicianistă, chiar fanariotă. Nici acum nu-mi vine a crede că elita românească a putut închide ochii la majoritatea deturnărilor de avantaje europene dinspre dezvoltarea societății către grupuri restrânse de interese și fantasmagorii electoraliste. Aceste lecții pe care eu le-am extras din evoluția „europeană” post-aderare a României aș vrea să ne folosească pentru îndreptare și înscrierea țării pe adevărata cale de viață europeană. Eu am crezut în proiectul celor mai valoroși gânditori și politicieni români care, după 1918, au vrut să edifice o „Românie Nouă”, proiectată a se moderniza rapid prin integrarea europeană. Nu mai îndrăznesc a spune cum aș vedea poziționată România peste un deceniu, în Uniunea Europeană și în Sistemul Internațional care se prefigurează, deoarece observ că elita politică de la noi nu are astfel de preocupări, probabil propunându-și a menține românii doar în postura de supraviețuitori și nu de performeri în competiția globală care vedem că este tot mai acerbă. Așa că eu,acum, am pretenții mai modeste -să nu mai repetăm greșelile din perioada post-aderare și să intrăm curajoși și deciși în procesul integrării europene, să valorificăm la maxim șansele apartenenței la Uniunea Europeană, așa cum aceasta există și va mai fi.
Mihai Săndoiu
COMMENTS