Uniunea Europeană a străbătut, în ultimii 15 ani, o succesiune de crize deosebit de grave, începând cu respingerea Tratatului Constituțional European(2005) și continuând cu criza economico-financiară și criza euro(2008-2011), criza imigranților (2015), criza Brexitului (din 2016) și actuala criză pandemică (2020), însoțită de un întreg cortegiu de turbulențe. În plus, au apărut fenomene internaționale care adesea puneau sub semnul întrebării capacitatea Uniunii de a ține pasul cu transformările accelerate din sistemul internațional: apariția unor noi actori cu pretenție de Mare Putere, revigorarea populismului și suveranismului de tip westfalian, cursa inovărilor tehnologice, perturbări în funcționarea relațiilor transatlantice, jocul de piață și de putere al unor actori non-statali (precum multinaționalele) etc. Toate acestea au făcut pe unii analiști să numească perioada la care ne-am referit drept “epoca permacrizei” Uniunii Europene, caracterizată prin instabilitate și impredictibilitate, dar și prin sporirea neîncrederii față de instituțiile europene. Și nu puțini au fost politicienii care anunțau apropierea sfârșitului organizației, dar fără a menționa că înseși statele trebuiau să se reformeze. Iar alții au atras atenția că Uniunea Europeană traversa o “criză existențială” la care liderii europeni nu au reușit să aducă soluții viabile nici pentru rezolvarea crizelor și nici pentru înscrierea Uniunii pe o traiectorie a dezvoltării sustenabile.
Într-un astfel de context, când era vizibil că Uniunea Europeană avea nevoie de o renovare structurală, au fost destule voci care au solicitat o reluare a dezbaterii privitoare la viitorul european. Dar liderii statelor membre ale Uniunii și cei ai instituțiilor și partidelor europene au replicat mereu că o asemenea discuție nu ar putea fi realizată eficient în timp de criză. Aceasta chiar în circumstanțele oferite de dovezile nenumărate că Tratatul de la Lisabona (2009) nu instituia mecanisme adecvate pentru soluționarea crizelor și nici nu a creat mediul potrivit pentru aplicarea politicilor europene și realizarea bunurilor comune așteptate de cetățenii europeni. Și încă ceva: în Uniune începuse a se manifesta o conduită de tipul Concertului European, estompând obiectivul ei de bază – integrarea într-o Comunitate. După multe promisiuni, președinția portugheză a Consiliului UE (sem.I 2021) a înaintat o propunere de compromis și statele membre, împreună cu instituțiile europene, au acceptat o formulă de dezbatere a viitorului Uniunii Europene care va debuta în 9 mai 2021. De data aceasta, se pare că tocmai criza pandemică, însoțită de turbulențele economice, sociale și politice, a determinat liderii europeni să caute răspunsuri nu doar la rapidele schimbări care se petrec în lumea interdependențelor globale, ci și la criza existențială, acum recunoscută, în care se află Uniunea Europeană.
Organizarea Conferinței privind viitorul Europei a fost asumată de cele trei instituții europene – Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia Europeană. Conform declarațiilor reprezentanților amintitelor instituții europene, care au lansat și o platformă virtuală interactivă pentru cetățenii europeni (https://futureu.europa.eu/), actualii lideri europeni intenționează și o demonstrație de aplicare a democrației europene (reprezentativă și participativă), prin care cetățenilor din Uniunea Europeană să le fie auzite vocile (sperăm să fie și ascultate!) și să le fie receptate opiniile privind viitorul lor comun în Uniune. În acest demers deliberativ urmează a fi antrenate și parlamentele statelor membre, autoritățile regionale și locale, precum și partenerii sociali, mediul academic, societatea civilă etc., intenția organizatorilor conferinței fiind să ajungă până la “majoritatea tăcută”. Discuțiile de pe platformă urmează a se derula pe 10 teme centrale – schimbări climatice și mediu, sănătate, economie, justiție socială și locuri de muncă, digitalizare, valori, drepturi, stat de drept, securitate, migrație, educație, cultură, tineret și sport, democrație europeană, UE în lume, dar cetățenii sau grupurile paneuropene vor putea înainta și alte subiecte de interes. Liderii europeni promit că vor înregistra contribuțiile cetățenilor și le vor prezenta președinților celor trei instituții europene, sub forma unui raport, în primăvara anului 2022. Apoi, o sesiune specială a reprezentanților instituțiilor europene, statelor membre și cetățenilor vor dezbate atât modul de continuare a activității Uniunii Europene cât și a politicilor europene. Așadar, rezultatul acestui exercițiu de democrație deliberativă la scara Uniunii Europene nu are un contur inițial, opțiunile viitorului european precizându-se la finalul acestui maraton de discuții, evaluări și proiecții.
S-a spus adesea, ca o critică îndreptățită, că fiind eliminat proiectul Tratatului Constituțional (2005), liderii europeni nu au mai venit cu o viziune închegată și clară despre Uniunea Europeană. În schimb a fost vizibilă preferința pentru “pragmatism”, în fapt un utilitarism pentru timpul scurt, decizii preponderant reactive sau pentru folos individual-statal ori al unuia sau altuia dintre grupurile statale alcătuite ad-hoc. Nu au fost puține cazurile în care grupurile politice și-au impus voința în acord cu preferințe ale unuia sau altuia dintre state sau ale unor grupări de state, fără a se ține cont de aspirația și datoria de a fi create bunuri comune europene. Modul cum a fost concepută actuala Conferință privind viitorul Europei nu oferă sugestii despre o viziune europeană, organizatorii chiar evitând-o intenționat. Ceea ce spune mult despre calitatea leadershipului european din zilele noastre. Mi-a făcut impresia că se apelează la metode populiste și se dorește obținerea opiniilor despre cum vor cetățenii să-și trăiască viața social (ceea ce se întâmplă la nivel local, regional și național), nu despre cum ar trebui să fie și să funcționeze Uniunea Europeană pentru a fi capabilă să furnizeze bunurile comune europene. Până cu puțin timp în urmă exista o reținere a liderilor europeni de a modifica Tratatele Uniunii, ceea ce dovedea o lipsă de apetit pentru schimbare de fond, structurală a Uniunii Europene. Sper ca dezbaterile din cadrul Conferinței, la diferitele niveluri și etape, să încurajeze liderii actuali pentru o abordare transformativă, refondatoare a Uniunii Europene însăși, nu doar a unor politici sau instrumente de acțiune europeană.
Dinspre mediile intelectuale și epistemice europene deja s-au lansat idei mai curajoase de reașezare a fundamentelor Uniunii Europene, de diminuare și eliminare a euroscepticismului radical, a “oboselii de criză” care pare să fi cuprins și pe liderii europeni. Chiar dacă efectele schimbărilor permanente și incertitudinilor vor mai fi prezente în perioada următoare, noi va trebui să reconstruim Uniunea Europeană în așa fel încât să aibă o capacitate și mai mare decât până acum de a face față proceselor volatile și scenariilor nefavorabile. Sunt absolut convins că normalul post-pandemie nu va fi unul liniștit, nici în interiorul Uniunii și nici în sistemul internațional. Vom întâlni un mediu mereu schimbător, fragil și impredictibil, ceea ce va cere un proces decizional mai rapid, eficient și non-agresiv care să susțină așteptările cetățenilor, să aducă soluții la multiple probleme și crize. Ori, ultimul deceniu și jumătate ne-a arătat că procesul decizional european nu a fost corespunzător nici în direcția anticipării strategice și nici în susținerea unor acțiuni care să satisfacă statele membre și cetățenii. Cum va face Uniunea Europeană ca liderii statali și cei ai administrațiilor locale să acționeze mai mult în interes european, să înțeleagă că o criză la ei acasă poate devein o euro-criză? De peste un deceniu, Bruxelles promite simplificare administrativ-legislativă și flexibilitate în aplicarea normelor europene, în funcție de specificitatea spațialității Uniunii. În realitate, multe decizii politice luate la nivelul de vârf al instituțiilor europene au reușit doar să diminueze legitimitatea acestora. Intensitatea interdependențelor europene a crescut și sporește continuu, ceea ce solicită ca modul de interacțiune al instituțiilor statale și europene să compatibilizeze și să conveargă și mai mult. Dar cât și cum se va manifesta disponibilitatea statelor care acum par mai orientate spre trecut decât spre secolul al 21-lea? Și cât de siguri vom fi că toți actorii din Uniunea Europeană vor merge în direcția competitivității societale, nu doar a celei economice, de piață?
Este foarte evident că Uniunea Europeană are nevoie de un alt fel de funcționalism care să-i permită a opera în vremurile următoare. Părinții fondatori ai Comunității Europene au găsit formula potrivită pentru deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Generația actuală de europeni va trebui să aducă o capacitatea sporită de strategizare, să creeze noi instrumente politice, incusiv pentru managementul crizelor, așa încât Uniunea Europeană să poată răspunde repede, lin și eficient provocărilor pe care le va întâlni. Diversitatea și schimbarea vor cere și ele un anumit management de proces, dar și inovare și flexibilitate politică pentru a rezolva dihotomia între metoda comunitară și coordonarea interguvernamentală. E limpede că nici această Conferință privind viitorul Europei nu va putea evita o confruntare între federaliști și interguvernamentaliști, dar mai interesant va fi nu spectacolul unei eventuale înfruntări, ci rezultatul unei negocieri cu adevărat euroepene, cu soluții avansate pentru o funcționare optimă a Uniunii Europene, astfel ca ea să devină mai bună pentru cetățeni, pentru statele membre, pentru ea însăși și pentru lumea de mâine.
Actualii lideri europeni sunt reținuți a propune și o discuție despre identitatea europeană. Liderii statali cu orientare westfaliană nici nu vor să audă de identitate europeană la nivel de Uniune, ci numai fiecare la el acasă. Și totuși, pentru a impune relevanța europeană la nivel global, este nevoie să fie precizată, acum și în perspectivă, identitatea Uniunii Europene, inclusiv ce înseamnă “calea de viață europeană”. Discuțiile recente despre suveranitatea europeană sau autonomia Uniunii în sistemul internațional nu se poate spune că au fost productive. Oare va fi bine ca Uniunea Europeană să intre în competiția de Mare Putere, așa cum aceasta se derulează deja la scară planetară? Sau Uniunea și-ar dovedi tăria prin capacitatea de reconfigurare a sistemului internațional pe baza managementului rațional al intedependențelor complexe globale și multipolarității, prin crearea unui cadru de cooperare interstatală și interregională care să includă toate categoriile de actori statali și non-statali? Într-un volum publicat recent la Editura Brill – The Idea of Europe.The Clash of Projections(2021) -, un grup de autori din Vestul și Estul Europei susțin că este nevoie să ne expunem poziția contemporană despre identitatea europeană în lume tocmai pentru a ne despărți de percepțiile mai vechi, din diferite regiuni ale Planetei, despre triumfalismul europocentrist. Ceea ce înseamnă că și ideea de Europa, dar și identitatea europeană au avut anumite evoluții și caracteristici istorice, timpului nostru și celui viitor corespunzându-i exprimări care așteaptă să fie definite.
Conferința privind viitorul Europei este o bună oportunitate să redesenăm traseul pe care-l va urma Uniunea Europeană. Căci a reproiecta destinul nostru european nu înseamnă a ne pierde identitatea locală și națională, ci a ne circumscrie în spațiul interdependențelor și tabloul interconectivităților internaționale la locul potrivit și cu relevanța dorită. Dacă și noi, românii, de obicei atât de apatici când se discută teme europene, vom folosi această dezbatere în mod curajos, inteligent și abil s-ar putea să producem contribuții prețioase la regândirea viitorului nostru în Uniunea Europeană viitoare.
COMMENTS