A fost sau nu a fost benefică intrarea României în Uniunea Europeană?
Analizând conţinutul pocalului, regăsim deasupra şi ceva miere dar dedesupt e foarte multă fiere. Dincolo de beneficiile conjuncturale, „cei 10 ani de apartenenţă la Uniunea Europeană nu au adus un mare câştig pentru România”. Este concluzia exprimată şi asumată public de avocat doctor Remus Borza, preşedintele Euro Insol, cel care a reuşit să transforme Hidroelectrica dintr-o companie la marginea prăpastiei în cel mai eficient agent economic din România. În interviul acordat în acestă ediţie specială a revistei Piaţa Financiară, Remus Borza a punctat că salvarea României în anii de criză economico-financiară nu a venit nici din investiţiile străine, nici de la statul român, nici de la Bruxelles sau de la multinaţionalele de aici, ci de la „căpşunarii” României (concetăţenii care au luat drumul străinătăţii, muncind la mii de kilometri distanţă de patria mamă). Între 2006-2015, valoarea remiterilor acestora a fost de 52 de miliarde de euro faţă de doar 41 miliarde de euro valoarea investiţiilor străine directe, a argumentat Remus Borza. În opinia sa, vânzarea pădurilor, privatizările, ajutoarele de stat acordate companiilor străine în detrimentul celor româneşti, vânzarea terenurilor agricole către germani, olandezi sau italieni, exporturile de materii prime sau dependenţa de importuri „au reprezentat un jaf naţional în cei 10 ani de apartenenţă la un alt mediu”.
Domnule Remus Borza, ce ar însemna „România, 10 ani în Uniunea Europeană”?
Aderarea României la acest spaţiu de cultură, de civilizaţie şi, în primul rând, la spaţiul economic, evident, că a adus şi plusuri României. În primul rând, a adus apartenenţa la cultura occidentală, libertatea circulaţiei – sunt oameni care au plătit cu viaţa în 1989 pentru a câştiga dreptul acesta de a putea circula liberi. Vorbim şi despre circulaţia mărfurilor, nu doar a românilor, despre o libertate aproape deplină a comerţului în spaţiul comunitar. Probabil că aşa se explică şi creşterea exporturilor României, aproape de două ori, de la 25 de miliarde de euro, de exemplu, în 2006, la 53 de miliarde de euro în 2015. În egală măsură, şi aici trebuie să ne uităm complementar la jumătatea goală a paharului, şi importurile s-au dublat, ajungând de la 37 de miliarde de euro la 63 de miliarde de euro. Punând cap la cap, 63 de miliarde importuri şi 53 de miliarde exporturi înseamnă un deficit al balanţei comerciale a României de 10 miliarde de euro. Importăm mai mult decât exportăm!
Chiar dacă vorbim despre dublarea acestor valori, totuşi, ponderea comerţului exterior a României sau a operaţiunilor de import-export la nivelul comerţului Uniunii Europene sau al Europei înseamnă foarte puţin: doar 0,35%. Până şi Cehia, Slovacia, Ungaria sau Bulgaria sunt înaintea noastră, atât din punct de vedere valoric, cât şi din punct de vedere al volumelor de comerţ. Iată că 10 ani în Uniunea Europeană, din perspectiva comerţului, oferă un minus de 10-11 miliarde de euro! Sigur că putem vorbi despre o creştere cu 63% a produsului intern brut al României, de la 98 de miliarde de euro în 2006, la 160 de miliarde de euro în 2015. Anul acesta, avem 170 de miliarde de euro, deci, o creştere de peste 60% A crescut şi gradul de colectare a veniturilor bugetare. Aveam în jur de 112 miliarde de lei venituri bugetare în 2006 pentru ca anul trecut, de exemplu, să ajungem la 244 de miliarde de lei venituri la bugetul statului. Rămânem însă cu cel mai mic grad de colectare la nivelul Uniunii Europene. Invariabil, după cum ştiţi, indiferent de politica fiscală a statului român, fie că am vorbit despre un impozit progresiv, fie că, aproape 10 ani, am vorbit despre cota unică de impozit pe venit sau pe profit, vorbim despre acelaşi grad de colectare, respectiv 32,5%. Acest lucru ne pune într-o foarte mare dificultate în ceea ce priveşte finanţarea marilor sisteme publice, fie că vorbim despre învăţământ, despre sănătate, infrastructură, despre administraţie. Tot timpul vorbim, de fapt, despre o subfinanţare a acestor domenii sau, mai bine spus, despre o proastă administrare a resursei.
Anul acesta, în sănătate avem alocări bugetare de 31 de miliarde de lei, adică aproximativ 7 miliarde de euro. Nu cred că sunt bani puţini! În ultimii ani am avut alocări bugetare de 5 miliarde de euro în fiecare an, pentru sănătate. Putem pune, astfel, o întrebare cât se poate de legitimă: „Unde s-au evaporat peste 50 de miliarde de euro?”. Aceasta pentru că, în ultimii 26 de ani, nu s-a construit nici măcar un spital nou de către stat, ba chiar avem mai puţine, pentru că s-au mai închis unele. Astăzi, avem 473 de spitale publice şi 168 de spitale private. În continuare, în spitalele publice se moare cu zile. Infecţiile intraspitaliceşti nosocomiale sunt o realitate, nu sunt invenţia presei! La fel, gradul de dotare cu aparatură, cu tehnică de investigaţie medicală, este deficitar. Nu mai vorbesc despre deficitul de personal medical!
Ne confruntăm în continuare cu un exod masiv de medici….
Din păcate, România nu ştie să retribuie echitabil, moral şi corect bugetarii. Profesorii şi medicii sunt un fel de paria ai sistemului bugetar, deşi, până la urmă, sunt cei doi piloni pe care se construieşte România socială pentru că dascălul formează şi modelează destine, caractere, personalităţi, iar medicul dă viaţă şi salvează vieţi. Cu toate acestea, cele două profesii vitale pentru noi ca naţiune sunt cel mai prost retribuite. Un medic rezident, după şase ani de facultate grea, întră în pâine cu 1.400 de lei. Este umilitor! Alţi bugetari care plimbă nişte hârtii şi care te tratează cu dispreţ pe tine, contibuabil, au 3.000-4.000 de lei pe lună. Nu mai vorbesc despre structurile centrale din cadrele ministerelor sau de salariaţii de la instituţiile sau de la companiile statului, care ajung şi la 16.000 lei net! Sau la 5.000-6.000 de lei net la companiile statului din sectorul energetic. Sunt mari discrepanţe în ceea ce priveşte politica salarială şi nu trebuie să ne surprindă că am asistat la un exod masiv de creiere în afara ţării, în aceşti 10 ani despre care vorbim.
Cifrele acestor 10 ani par să vorbească de la sine, în opinia dumneavoastră…
Da! Revenind la cifre, avem o creştere alarmantă a datoriei publice a României. În 2006, aveam o datorie publică de 24 de miliarde de dolari. Anul trecut, aveam 68 de miliarde de dolari. Împreună cu datoria publică privată depăşim 100 miliarde de dolari (93 de miliarde euro, mai exact). În 1990, eram, probabil, prima ţară din lume care plecam la drum cu zero datorie externă, schimbând un sistem politic, economic, trecând de la o economie centralizată şi etatistă la o economie de piaţă. Mai mult, plecam la drum cu 3,2 miliarde de dolari, creanţe externe, date pe la aproximativ 40 de ţări, în special în zona Orientului Mijlociu, şi care nici astăzi nu s-au recuperat. Eram pe plus atunci!
La data de 31 decembrie 2006, aveam 24 de miliarde de dolari datorie publică, iar, astăzi, avem 68 de miliarde, adică o creştere de aproape 200%! În plus, asistăm la un exod masiv nu doar de intelectuali, de cercetători, ci de muncitori, la modul general. Sunt 2,5 milioane de români care au emigrat după 2006, la care trebuie să mai adăugăm alţi 500.000 de români care au plecat pentru perioade scurte, de şase luni sau de un an. Putem vorbi, fără să greşim, despre 3 milioane de români care au plecat din România.
S-a vorbit ani întregi despre perioada de tranziţie. Se va termina vreodată acestă tranziţie pentru România?
În aceşti 26 de ani de tranziţie glorioasă, dinspre nicăieri spre niciunde, de la acel sistem etatist spre o economie de piaţă, România a cunoscut un proces extrem de agresiv de dezindustrializare. Marile platforme industriale sunt, astăzi, mărăcini, betoane şi ici-colo câte un mall. Dau exemplul Braşovului, unde am constat cu amărăciune că în top 10 companii de acolo nu mai există niciuna cu capital românesc. Nu mai e nici urmă din ce era odinioară măreţia judeţului Braşov: din platformele de la Rulmentul, de la Hidromecanica, de la Tractorul sau de la Roman Braşov. Zeci de mii de oameni au rămas pe drumuri, devenind şomeri. Şi aşa s-a întâmplat în toată ţara, şi la Iaşi, şi la Cluj, la Timişoara sau Craiova, peste tot. Nu mai vorbesc despre zonele mai puţin industrializate, în Moldova sau Oltenia, unde s-a creat un excedent de forţă de muncă. În 1989, aveam 8,2 milioane de salariaţi, iar, astăzi, avem 4,7 milioane de salariaţi. Avem, astfel, o problemă foarte mare legată de deficitul fondului naţional de pensii. În 2006, acest fond de pensii era excedentar, iar, astăzi, suntem pe un deficit de 85 de miliarde de lei pentru că am ajuns să avem 5 milioane de pensionari la doar 4,7 milioane de salariaţi. În fiecare an, avem un deficit pe fondul de pensii de 2,63% din produsul intern brut ceea ce înseamnă aproximativ 3,5-4 milioane de euro finanţare de la bugetul de stat a fondului de pensii. Deficitul fondului naţional de pensii este de aproximativ 18 miliarde de euro în ultimii 10 ani.
Care ar fi fost alternativele, în opinia dumneavoastră?
Într-un context economic în care marile întreprinderi ale ţării şi-au închis porţile, puteam, de exemplu, să ne întoarcem de unde am plecat cu toţii cândva, la munca de la câmp, la ţară. Numai că, prinzând gustul confortului pe care ţi-l oferă mediul urban şi a programului relativ lejer, nu prea îţi vine să te mai întorci la ţară. La oraş, puteai rămâne pe ajutorul social, pe şomaj. Dar nici aceasta nu era o alternativă prea încurajatoare câtă vreme vorbim despre familii cu copii, despre credite la bancă. A venit şi criza care a pus presiune foarte mare pe acei orăşeni disponibilizaţi şi i-a îndemnat să recurgă la a treia variantă: să plece din ţară! E o decizie foarte grea să îţi laşi în urmă familiile şi copiii şi să te duci în străinătăţuri, să înduri umilinţe, să strângi din dinţi ca să poţi să trimiţi câte 100 de euro pe lună acasă. Fără aceşti „căpşunari” noi nu am fi făcut faţă crizei! Ei sunt cel mai mare investitor străin al României, nu multinaţionalele! Între 2006-2015, valoarea remiterilor a fost de 52 de miliarde de euro faţă de doar 41 miliarde de euro valoarea investiţiilor străine directe. Vorbim despre 11 miliarde de euro în plus! Aceşti bani ai „căpşunarilor” au salvat România de la faliment şi au făcut tranziţia României prin această criză globală mai uşoară. Noi, românii trăitori pe meleagurile acestea, ar trebui să manifestăm mai multă empatie, recunoştinţă şi gratitudine faţă de aceşti oropsiţi ai sorţii care au plecat departe de casă, pentru a putea trimite un ban familiilor rămase aici! Ca un om care administrează foarte multă industrie – Hidroelectrica, UCM Reşiţa, Vulcan, Complexul Energetic Govora – constat că nu se mai găsesc meseriaşi: electricieni, sudori, mecanici, strungari sau operatori pe maşini-unelte cu comandă numerică, turnători. Meseriaşii buni, pe de o parte au plecat din ţară, pe de altă parte învăţământul românesc nu i-a mai creat! Noi tot vorbim despre reforma sănătăţii şi despre reforma învăţământului. Este o brambureală totală ! Nu s-a făcut nicio reformă sănătoasă! Toată această evoluţie a învăţământului, care, de fapt, este o involuţie, nu a ţinut cont de dinamica pieţei, de dinamica forţei de muncă. Învăţământul
trebuie corelat cu nevoile pieţei, cu nevoile sociale. Învăţământul a scos pe bandă rulantă sute de mii de avocaţi, de jurişti, de economişti, de sociologi, de jurnalişti, dar România reală este ţinută în braţe de categoriile profesionale, de meşterii pe care nu îi mai avem nici în agricultură, nici în industrie. Sunt judeţe întregi unde există un deficit acut de personal calificat şi unde, statistic, oficial, şomajul este spre zero fie că vorbim despre Sibiu sau despre Timişoara, Arad sau chiar despre Braşov. La Sibiu, în fiecare zi vin autobuze cu oameni de la Vâlcea, de la Sebeş, de la Alba Iulia. La fel, în Arad sau în Timişoara, vin zeci de autobuze de peste graniţă, de la sârbi, ceea ce arată că avem o problemă internă. Un meseriaş se formează în 4-5 ani şi trebuie să punem accentul pe orientarea învăţământului spre cel tehnic profesional, liceal şi universitar! Chiar şi la locul de muncă, formarea profesională a fost abandonată şi o regăsim doar pe hârtie.
Ce altă soluţie mai vedeţi pentru acoperirea acestui deficit al forţei de muncă?
Astăzi, avem nevoie ca 500.000 de români, dintre cei plecaţi în străinătate, să se întoarcă. Avem o reală problemă în ceea ce priveşte forţa de muncă! Ar fi un mare câştig să putem aduce înapoi o jumătate de milion de români, din mai multe motive. Pe de o parte, aceştia ar veni cu capital pentru că, în aceşti 10 ani, chiar dacă au trimis peste 50 miliarde de euro, mai au încă pe atât la purtător (bani albi pentru zile negre). Pe de altă parte, ar veni cu o altă mentalitate, cu o altă abordare şi cu o altă atitudine faţă de muncă. În străinătate, românii noştri sunt extrem de bine apreciaţi pentru că sunt muncitori, iar acolo procesul de producţie este foarte riguros şi îţi oferă o singură şansă: ori te adaptezi, ori eşti eliminat din sistem! În România este ţara lui „Lasă-mă, să te las!”. Din punctul de vedere al productivităţii muncii, suntem pe ultimul loc în ceea ce priveşte eficienţa şi competitivitatea. Procesul coroziv de dezindustrializare de-a lungul celor 10 ani ne-a costat foarte mult şi pe partea de competitivitate. Acel deficit în balanţa comercială a României a însemnat şi văduvirea bugetului de stat de sume importante, dar a însemnat o oportunitate pentru multinaţionale în detrimentul capitalului românesc şi al firmelor româneşti. Firmele româneşti au fost decimate după 1990 printr-o politică iresponsabilă a tuturor guvernelor. Firmele indigene au plecat într-o luptă inegală cu marile corporaţii din străinătate pentru că nouă ne lipseau şi capitalul, şi acea cultură de business a antreprenoriatului. Rezultatul a însemnat un dureros proces de falimentare a firmelor şi a capitalului românesc: în jur de 30.000 de falimente în fiecare an. Constatăm astăzi, la 10 ani de la integrarea în Uniunea Europeană, că două treimi din cifra de afaceri a României este în mâinile companiilor străine, care au poziţii de cvasi-monopol în toate sectoarele cheie ale economiei româneşti, fie că vorbim despre industrie metalurgică, despre industria prelucrătoare, a construcţiilor de maşini sau despre industria bancară.
Din datele prezentate de dumneavoastră, pare că am pierdut controlul!
Firmele româneşti au poziţii periferice, cu doar o treime din totalul cifrei de afaceri. Evident, am avut nevoie de capital străin, de tehnologie străină şi de know-how-ul de management străin. Dar preţul plătit a fost foarte mare, exorbitant! România a devenit doar o piaţă de desfacere pentru producţia multinaţionalelor. Nu mai avem nicio poziţie de top în niciun domeniu economic! Am fost copleşiţi de multinaţionale, care au găsit un teren propice aici, în România, şi un cadru legislativ, mai ales fiscal, foarte prietenos. Am oferit atât de mult multinaţionalelor şi ele nu ne-au returnat aproape nimic! Performanţa lor a fost, în toţi aceşti 10 ani, una negativă. Mai ales după criză!
În perioada 2009-2014, soldul profitului net generat de firmele străine a fost de doar 2 miliarde de lei, iar soldul profitului net generat de companiile româneşti, cele care au fost tot timpul marginalizate, discriminate, a fost de 55 de miliarde de lei, de 25 de ori mai mare. Firmele străine au beneficiat preponderent de ajutoarele de stat. Sunt banii noştri, ai românilor! Ei sunt doar gestionaţi de Ministerul de Finanţe! În aceşti 10 ani, 87% din ajutoarele de stat au fost direcţionate către firmele străine şi doar 13%, către firmele româneşti. Firmele străine şi-au externalizat masiv profitul, în aceşti 10 ani, spre ţările-mamă, spre ţările de origine, pe acele dosare ale preţurilor de transfer, sau pe aşa-numitele optimizări fiscale. Firmele româneşti, şi în criză au generat locuri noi de muncă, au plătit dările către stat şi au reinvestit profitul în România. Firmele străine, la orice schimbare fie internă, politică, economică sau globală, retrag masiv lichiditatea şi capitalul de la subsidiară către societăţile-mamă, aşa cum s-a întâmplat în aceşti 10 ani.
Ce am mai putea bifa în aceşti 10 ani? Ceva despre agricultura de care aminteaţi anterior?
Putem bifa, tot la capitol negativ, în aceşti 10 ani, o vânzare iresponsabilă a pământului ţării. Pentru ţăranul român, pământul are o valoare identitară. Pentru bucăţica lui de pământ de sub talpa casei, el şi-a dat viaţa de sute de ori în sute de ani. Iar acum aceste guverne iresponsabile, după momentul aderării la Uniunea Europeană, au început să vândă pământul ţării, al bunilor şi străbunilor noştri, pe sume derizorii! Astăzi, România are 9,3 milioane de hectare de pământ agricol din care, lucrat efectiv, 6,2 milioane de hectare, pentru că 3 milioane e pârloagă şi nu mai are cine să le exploateze corespunzător. O agricultură de perfomanţă nu se poate face decât pe mari exploataţii agricole, de la 100 de hectare în sus, mecanizate, irigate etc. Astăzi, mai avem 6,2 milioane de hectare cultivate iar 50% din fondul funciar arabil din România este în mâinile stăinilor. 3 milioane de hectare sunt în mâinile arabilor, austriecilor, germanilor, olandezilor, oricăror alte naţii. Nicio ţară din lume nu şi-a vândut 50% din fondul funciar! Războaiele Secolului 21 se duc pe resurse de hrană şi resurse minerale. Siguranţa alimentară este un concept actual prezent pe agenda oricărui guvern din lumea civilizată. Toată lumea îşi conservă şi îşi prezervă resursele. Noi, nu doar că nu cultivăm pământul, mai mult, l-am şi vândut! Am falimentat marile complexe agricole! La Timişoara, Comtim avea 6 milioane de porci în 1989. Aveam un total de 11 milioane de porci în 1989. Astăzi, mai avem 4,9 milioane de capete de porci. Am falimentat Comtim-ul iar maghiarii, pe graniţă, deschid două mari complexe de porci subvenţionate de la stat. Anul trecut România a importat 230.000 de tone de carne de porc. Am important şi 50.000 tone de tomate. Noi care avem un pământ atât de roditor! Noi, care în perioada Antebelică şi Interbelică eram grânarul Europei! În zilele noastre exportăm grâu pentru a importa făină! În iunie-iulie, imediat după seceriş, vin şi ne iau grâul cu câţiva bănuţi kilogramul, îl plimbă pe vapoare şi încep să ni-l aducă în noiembrie-decembrie la un preţ de trei ori mai mare!. Cel mai bun pământ, cel din Sud, din Bărăgan, l-am vândut cu preţuri între 1.000-3.000 de euro hectarul. Media unui hectar de pământ lucrat în Germania este de 28.000 de euro, iar în Franţa, de 35.000 euro. Iar pământul nostru este mult mai roditor, pentru că este mai puţin chimicizat decât pământul din Vest care este exploatat sălbatic de 50-60 de ani. Deţinem un pământ cu o valoare nutritivă incomparabilă şi noi l-am dat la o medie de 2.000 de euro hectarul. Dacă vindeam 3 milioane de hectare cu 20.000 de euro hectarul, rezultau 60 miliarde de euro. Noi avem persoane străine care au şi 65.000-85.000 de hectare. În străinătate, nu poţi să cumperi mai mult de 100 -500 de hectare. În plus, trebuie să ai dovezi că ai lucrat acel pământ în ultimii 5 ani, că nu aştepţi să crească preţul pentru a-l revinde cu 10.000-20.000 de euro.
La fel, codrii seculari ai patriei, în aceşti 10 ani de apartenenţă la Uniunea Europeană, i-am pus la pământ! Un milion de hectare de păduri au fost defrişate în această perioadă. În fiecare oră, 3 hectare de pădure sunt defrişate ilegal. Pădurile sunt vândute cu 6.000 de euro hectarul, iar în străinătate preţul e de 30.000 de euro. Rezultă 30 de miliarde de euro pierdere numai din pădure. Acestea sunt câteva elemente ale jafului naţional în cei 10 ani de apartenenţă la un alt mediu, la o altă zonă, care reclamă legalitate, civilizaţie, perfomanţă şi competenţă. Aceste lucruri mă fac să afirm răspicat că 10 ani de apartenenţă la această zonă elitistă nu au adus un mare câştig pentru România.
De ce credeţi că am ajuns să ne facem rău singuri?
Noi avem o extraordinară apetenţă pentru rău. Lucrurile bune nu prea se prind de noi, dar pe cele rele le asimilăm instantaneu. Este un timp irosit. În aceşti 10 ani nu am învăţat lucruri bune, nu ne-am îndreptat, nu am devenit mai buni, nu muncim mai bine şi mai mult, nu suntem mai civilizaţi. Din păcate, după 1990, românii au cunoscut un proces degenerativ, de dezumanizare. Am abandonat atunci acele principii identitare şi în locul lor am cultivat nonvaloarea şi grotescul, promiscuitatea şi mediocritatea şi, mai nou, delaţiunea. Nu acceptăm că unii pot mai mult şi că trebuie să îi încurajăm. Continuăm să operăm cu tot felul de generalităţi care sunt detrimentare. Nu toţi politicienii sunt corupţi, nu toţi oamenii de afaceri sunt hoţi, nu toate averile din România sunt ilicite!
Europa civilizată ne oferă alte modele economice, sociale, aspiraţionale, dar acestea nu se lipesc de noi. Evident, am câştigat şi o serie de libertăţi precum dreptul de a circula liber ca şi cetăţeni comunitari, dreptul de a munci în acest spaţiu unional, am câştigat o libertate a comerţului fără taxe vamale. Numai că noi nu suntem
pregătiţi să fim competitivi. Organizaţiile de la Bruxelles ne-au prelungit cu trei ani, până în 2016, posibilitatea de a atrage fonduri europene. În exerciţiul bugetar 2007-2013, prelungit în mod excepţional cu trei ani, am avut 19 miliarde euro alocări pe fonduri structurale şi fonduri de coeziune. Am atras doar 65%-12 miliarde de euro. Şi totul se rezumă la a ştii să fundamentăm şi să bugetăm proiecte, să definim corect ceea ce vrem să facem şi pentru ce anume cerem finanţare. Nu este cine-ştie-ce mare inginerie, dar nu am fost în stare! Dovadă stă şi faptul că pierdem 7 miliarde de euro, în loc ca aceştia să intre în România!
Nivelul investiţiilor străine în România a fost mult mai mare anterior aderării. Sigur, în 2008, în boom economic, am avut 9,5 miliarde euro investiţii străine. Sigur, am avut şi o creştere economică puternică, de 8,5% şi respectiv 7,8% în primii doi ani de la aderare! După aderare şi după criză, investitorii străini nu s-au prea înghesuit spre România. Firmele româneşti ar fi trebuit să speculeze şi să fie jucători regionali, nu neapărat cu pretenţia de a deveni jucători globali. Numai că noi ca şi cetăţeni, ca indivizi, avem complexul inferiorităţii. Avem în continuare dezvoltată mentalitatea „capului ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Aceasta este, de fapt, o laşitate. Vecinii noştri maghiari, polonezi, nu au făcut rabat de la principii şi au rămas în picioare. Acest complex de inferioritate
l-au preluat după 1990 şi companiile româneşti. Ele sunt timide şi astăzi. După 26 de ani de economie de piaţă nu au curaj să îşi ia poziţii regionale! Sunt companii precum Romgaz, Transgaz, Distrigaz, chiar şi Hidroelctrica, care au calităţi veritabile de a deveni jucători regionali şi totuşi nu o fac! Sunt alte companii precum Mol, E.ON, ENGIE sau Enel care sunt jucători globali, dar care au în spate statele respective ca acţionari. Sunt companii de stat, au o altă filosofie de business, o altă filosofie de viaţă. În aceşti 10 ani, nu am prins deloc curaj. Sigur, există şi câţiva antreprenori români, nu prea mulţi, care au succes şi trebuie să îi respectăm pentru că s-au încăpăţânat ca, într-un mediu politic şi într-un mediu economic ostil, să facă perfomanţă aici în România. Din totalul de 4,7 milioane de salariaţi din România la multinaţionale lucrează puţin peste un milion. 2,6 milioane de salariaţi îi regăsim la restul companiilor private şi ceva mai mult de un milion sunt bugetari.
Aderarea ne-a costat scump! Să nu credeţi că este un cadou! Grecii ne-au învăţat să ne ferim de daruri! Aderarea României la Uniunea Europeană este un măr otrăvit! Suntem singura naţiune care face export de materii prime. Exportăm cherestea în loc să facem export de mobilă. Facem export de minereu de cupru în loc să facem export de piese turnate, de echipamente, de maşini şi utilaje. Acest cost al integrării, evident, poate fi cuantificat. Petrolul românesc pentru care s-au dus ambele Războaie Mondiale nu mai este în mâinile României, ci în mâinile austriecilor. Marile bănci din România sunt în mâinile austriecilor. Pe zona de energie, care este o zonă strategică, avem italienii cu Enel, avem francezii cu ENGIE, avem germanii cu E.ON şi avem cehii cu CEZ.
Din punct de vedere politic, decizia aderării la UE a fost corectă. Numai că, din punct de vedere economic am negociat-o prost întrucât noi nu suntem buni negustori. Pe viitor trebuie să învăţăm să ne apărăm mai bine interesul naţional şi să ştim să ne vindem mai scump.
Credeţi în noile concepte lansate legate de lideri mesianici care vor salva ţara?
Democraţia în România nu s-a născut în 1990 odată cu capitaliştii din ziua de astăzi, ci prin 1867. Chiar şi România, mai ales în perioada Antebelică, a exersat o democraţie cât se poate de matură şi de europeană. Nu cred în acest profil al conducătorului mesianic şi cu atât mai puţin în profilul acestui conducător emanat din spuma mării sau din laboratoarele de la Bruxelles, Luxemburg sau din alte cancelarii. Nu cred nici măcar în acel emanat reprezentant al unei societăţi civile. Vorbeam despre excluziune socială. În 2016, 47% din copiii ţării trăiesc într-o cruntă sărăcie şi excluziune socială. De la 48% la 47%, doar atât a scăzut procentul de excluziune socială în România în aceşti 10 ani. Aceasta este România reală, economia reală. Aceasta este România Secolului 21! Politica trebuie asumată şi nu poate fi făcută decât într-un cadru instituţional. Orice sistem nu poate fi reformat decât din interior. Reforma unui sistem nu reclamă nici armată de oameni, nici de generali, ci doar trei personaje: un vizionar, un ideolog şi un strateg. Parlamentul este instituţia fundamentală a unei democraţii şi a unei naţiuni. În noul Parlament este nevoie de oameni care au dovedit că pot, că vor, că au competenţe profesionale, moralitate, capabilităţi manageriale.
România este o societate comercială pe acţiuni, cu 20.000.0000 de acţionari. Marea problemă a României stă în acest management defectuos la toate nivelurile. Ţara trebuie administrată tot ca o societate comercială şi de aceea trebuie să ştii să administrezi, să ştii să generezi venituri mai mari prin creşterea bugetară. Profilul mesianic al politicianului… Este un principiu maioreştian, junimist: „Prin noi înşine!” Hai să nu mai aşteptăm salvarea nici de la americani, nici de la ruşi, nici de la francezi şi nici de la nemţi! N-a venit niciodată! Marile naţiuni au propriile lor interese care aproape de fiecare dată intră în conflict cu interesul nostru naţional. Haideţi să gândim mai profund şi să arătăm că, într-adevăr, ne pasă şi că ne iubim ţara şi să fim mai patrioţi!
Este nevoie ca noul Parlament să reformeze marile sisteme publice, fie că vorbim despre administraţie, despre educaţie, sănătate sau despre infrastructură. Şi mai ales despre administraţie, mare consumatoare de resurse bugetare, total ineficientă. Sunt 3.200 de unităţi administrativ teritoriale. Polonia, o ţară dublă ca populaţie şi suprafaţă, are doar 1.700 de unităţi administrativ teritoriale. Cred în destinul colectiv al acestei naţiuni! Cred că vom putea identifica acei trei bărbaţi sau femei care să pună România pe o traiectorie de normalitate, de civilizaţie şi de europenitate. România este în insolvenţă şi are nevoie de un administrator judiciar care să crească veniturile şi să optimizeze costurile.
Unde vom fi peste 10 ani?
Cu siguranţă tot aici, în România, o parte dintre noi! Dar aceasta nu înseamnă că va fi mai bine dacă nu-şi asumă fiecare român în parte nevoia de schimbare şi de refomă. Nevoia de schimbare trebuie să înceapă cu noi înşine. Nu mai trebuie să dăm vina mereu pe clasa politică pentru că ar fi acolo numai hoţi, corupţi…De vină suntem noi! Somnul naţiunii sau al raţiunii naşte monştri! Este cazul să vină noi figuri în politica românească, oameni în putere care să îşi asume acest efort istoric de reformă reală, organică, nu doar o cosmetizare. Cerem politicienilor să se schimbe, dar trebuie să ne cerem acelaşi lucru şi nouă! Şi în fiecare dimineaţă, când suntem noi cu noi înşine, să încercăm această introspecţie, această evaluare interioară: în aceşti 10 ani, chiar în aceşti 27 de ani, aş putea spune, am devenit mai buni sau mai răi, mai muncitori sau mai leneşi, mai cinstiţi sau mai necinstiţi, mai empatici, mai iubitori faţă se semenul nostru, mai loiali faţă de ţară? Reforma României trebuie să înceapă cu propria noastră evaluare, introspecţie, reformă şi metamorfoză. Schimbarea ţării, a sistemului, întotdeauna pleacă de la individ. Nu vom putea spune peste zece ani că trăim mai bine şi că suntem mai fericiţi în propria noastră ţară dacă în intervalul acesta de timp nu se petrece în interiorul nostru acea schimbare!
Interviu realizat de Mihai Săndoiu în luna decembrie 2016
COMMENTS