În contrast cu toate domeniile la care ne comparăm cu celelalte state membre UE, România a obţinut în 2015 primul loc la categoria mame sub 20 de ani, cu o proporţie de 12,3% din totalul naşterilor cu primul copil, la mare luptă cu Bulgaria (11,9%) dar la un nivel mai mult decât triplu faţă de media de doar 4% consemnată pe anasamblul Uniunii.
La mare distanţă în urma cuplului de ”campioane” au venit Ungaria (9,0%), Slovacia (8,4%), Letonia (5,5%) şi Letonia şi Marea Britanie (ambele cu 5,4%) şi Polonia ( 4,8%). La polul opus s-au situat Italia (1,2%), Olanda şi Slovenia (ambele cu 1,3%), Danemarca şi Suedia (1,4%).
Ceea ce arată în cazul nostru o combinaţie între nivelul redus de dezvoltare şi nivelul redus de educaţie, deoarece datele par a fi scos din ecuaţie temperamentul, cu verişoarele latine la capătul celălat al clasamentului. Desigur, gurile rele ar putea aduce în discuţie şi compoziţia populaţiei ( de unde ar putea trage concluzii interesante, similare cantitativ, dar nu şi calitativ, Marea Britanie)
Grafic ataşat
Dar surpriza adevărată vine de-abia la analiza datelor ceva mai detaliate, unde România a contabilizat nu mai puţin de 351 de naşteri din totalul de 923 consemnate la nivelul întregii Uniuni Europene pe segmentul de vârstă ( atenţie mare !) 10 – 14 ani. Ceea ce ar trebui să ne dea serios de gândit, chiar şi dacă nu avem fete în familie, mai ales factorilor de decizie din educaţie.
Chiar şi la grupa 15-19 ani am luat faţa Franţei, ţară cu o populaţie de trei ori mai numeroasă şi cu o politică natalistă de succes, cu scorul de 12.802 cazuri noi la 12.059 ei. Grupă de vârstă în care este evident foarte dificilă întreţinerea şi creşterea unui copil în condiţii decente (mai degrabă la noi, nu la ei).
Dacă tot facem copiii prea devreme în foarte multe cazuri, atunci nu îi mai facem când ar trebui şi când am avea cu ce să îi şi facem mari în condiţii rezonabile, fapt ce rezultă clar din comparaţia directă cu situaţia pe grupe de vârste relativ la Franţa. Ţară în raport cu care avem o natalitate ajustată în raport de 10 la 1 sub 15 ani şi 3,5 la 1 între 15 şi 19 ani.
| Vârstă | 10-14 | 15-19 | 20-24 | 25-29 | 30-34 | 35-39 |
| România | 351 | 12.802 | 22.322 | 37.209 | 23.097 | 9.389 |
| Franţa | 117 | 12.059 | 60.457 | 124.539 | 94.511 | 35.438 |
| Raport | 300% | 106% | 37% | 30% | 24% | 26% |
| Ajustat | 1.011% | 357% | 124% | 101% | 81% | 87% |
Faptul că ne plasăm foarte aproape pe segmentul 25 – 29 de ani arată că nu ar exista diferenţe fundamentale faţă de situaţia din Hexagon, în afară de lipsa politicilor de educaţie la vârste tinere şi susţinere materială la vârste mature.
De altfel, după 30 de ani, natalitatea este semnificativ mai mare în Franţa decât în România, unde revenirea înspre a mai prinde ultimul tren către pragul de 40 de ani vine mai mult din teama unora de a nu mai putea face copii decât din măsurile de susţinere a natalităţii.
Desigur, există şi decalajul de mod de viaţă, precum şi diferenţele în programarea vieţii personale cu cea profesională, dar referinţa noastră culturală ne poate arăta şi calea de urmat pentru remedierea sustenabilă şi utilă economic a procesului de îmbătrânire a populaţiei. Totul ar fi să gândim mult mai bine măsurile de protecţie socială şi politica natalistă.
Pentru că, dincolo de simpla creştere a numărului de naşteri, ar trebui să ne uităm mult mai atent la calitatea acestora din perspectiva momentului optim şi al şanselor de integrare ulterioară în societate atât a mamei cât şi a copilului. Cu consecinţe care transcend simplele dezbateri de profil, se concretizează în indicatori de creştere economică şi de integrare socială.
Aşadar, poziţia noastră fruntaşă ar trebui să se constituie într-un semnal de alarmă mult mai serios decât simpla curiozitate statistică la momentul comunicării datelor de către Eurostat. Iar datele ar trebui să ne preocupe ceva mai multă vreme şi cu consecinţe în măsuri luate pe termen îndelungat.Eventual soldate cu pierderea acestui nedorit prim loc în Europa la mame adolescente.
Dan Pălăngean
COMMENTS