România conduce detașat în topul creșterii costurilor cu forța de muncă la nivelul statelor UE, potrivit datelor publicate de Eurostat. Cu o majorare de 13,1% înregistrată în trimestrul patru 2018 față de aceeași perioadă a anului anterior, țara noastră devansează Letonia (+11,8%), Portugalia (+10,3%) şi Lituania (+10,2%), fiind singura care a depăşit limita critică de 12% stabilită prin cerinţele de macrostablitate stabilite la nivelul tabloului de bord european.
Pentru referință, menționăm că alte state din regiune cu niveluri de dezvoltare mai apropiate de al nostru au consemnat sporuri salariale de valori mult mai ponderate: Ungaria – 8,1%, Cehia -7,4%, Polonia – 6,5%, Bulgaria -5,1% şi Croaţia -4,7%. Cât despre ţările occidentale care se constituie în principalii parteneri comerciali ai României, ele se află foarte aproape de media Zonei Euro: Germania – 2%, Italia -2,2% şi Franţa -2,5%. De reţinut, ne diferențiem net de toate aceste țări nu doar prin creșterea accentuată a costului forței de muncă per total dar și prin dispunerea acestei creșteri pe sectoarele de activitate.
În structură, segmentul de industrie (+8,9%) se încadrează cu marja de variaţie a costului salarial în dispunerea valorilor consemnate în regiune, cu nivelul de creştere a costurilor salariale între Ungaria (+9,4%), situată ceva mai sus, şi Cehia (+7,4%) sau Polonia (+6,5%) ceva mai jos ( dar cu cifre apropiate de România).
În schimb, nivelurile atinse în sectorul de construcţii (+16,7% la noi faţă de +5,9% Ungaria sau +7,0% Polonia), în servicii (+10,4% la noi faţă de +3,6% în Bulgaria sau +5,3% în Polonia) şi, mai ales, în sectorul non-business ( +21,4% la noi faţă de de 6% -7% în Bulgaria, Cehia, Polonia sau Ungaria) sunt cu mult în afara practicii ţărilor similare cu noi.
Aşadar, departe de a fi o simplă depăşire a practicii curente din alte ţări aflate pe drumul convergenţei cu Occidentul dezvoltat, la noi s-a ajuns la valori cel puţin triple de creştere pe zona non-business. Evident, ale cărei costuri sunt acoperite ( culmea, pe fondul unor reduceri sistematic clamate în fiscalitate) de zona de business. Ceea ce se constituie într-o situaţie paradoxală, inechitabilă şi, evident, nesustenabilă în timp.
Industria prelucrătoare, rămasă la mai puţin de 90% din media pe economie
După ce că nu reuşim nicicum să ajungem cu media salariilor din industria prelucrătoare la media pe economia naţională, cum se obişnuieşte cam prin toate economiile europene ( suntem la mai puţin de 90%), am reuşit contraperformanţa de a majora salariile pe zona non-business cu peste zece procente şi într-un ritm dublu faţă de zona de business.
Datele comparative arată că, indiferent de abordările diferite între ţările BELL (Bulgaria şi ţările baltice), care favorizează uşor zona non-business, mai echilibrate în Europa Centrală ( Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria) şi chiar net defavorabile pentru non-business în Croaţia, noi suntem complet „din alt film” faţă de colegele de bloc estic cu care intrăm în competiţie directă pentru investiţii străine.
Diferenţa dintre segmentul de business şi cel de non-business din economie se situează la noi la un covârşitor +11,1%, faţă de valori între 2% şi 3% pentru ţările baltice, +1,1% în cazul Bulgariei şi doar +0,6% în cel al Poloniei. Ca să nu mai accentuăm pe situaţia din Cehia (-1,3%), Ungaria (-1,6%) sau Croaţia (-4,9%).
Consecințele imediate constau în creșterea masivă a costurilor cu angajații care nu sunt „direct productivi”, cu efect de antrenare ( statul nostru este market-maker pe piaţa muncii) pe zona „direct productivă” și scăderea relativă a competitivității pe piața europeană. Asta în condițiile unei cereri sporite prin majorarea veniturilor populației, ce are de ales între produse ceva mai ieftine din import și cele inevitabil ceva mai scumpe, realizate cu costuri majorate în țară.
Până acum, am beneficiat de o rezervă de acomodare prin diminuarea părții ce revine capitalului din surplusul obținut în urma proceselor de producție în favoarea remunerării ceva mai generoase a forței de muncă. Aspect la care eram codași la nivel european şi de unde mai aveam ceva de reclamat şi am putea să ajungem la niveluri mai apropiate de cele uzuale din UE ( atenţie la corolarul creşterilor de impozite după acelaşi model, dacă ne uităm doar la proporţia care revine remunerării salariaţilor).
Dar, pe măsură ce această rezervă se apropie de epuizare, va trebui să ne aliniem la creşterea productivităţii muncii în formula unor creşteri salariale cel mult egale cu creşterea de productivitate. Şi cu poziţionarea mai întâi cei care produc, apoi cei care sunt plătiţi din taxe şi impozite (nu doar bugetari, dar, atenţie mare, şi pensionari). Aceste din urmă categorii nu pot fi decuplate de la evoluţia economiei, lăsându-i pe cei direct implicaţi în producerea de valoare adăugată brută să se descurce cum pot cu obligaţiile statului asumate electoral.
COMMENTS