În urmă cu 24 de ani, înainte de Revoluţie, Sergiu Oprescu se ocupa de tehnica aviaţiei. A terminat Facultatea de Aeronave, promoţia 1987, una dintre cele mai puternice din România. După căderea lui Ceauşescu, şi-a schimbat radical cariera. Prima schimbare majoră a fost în 1993, când a intrat în sistemul bancar ca analist în cadrul Băncii Române de Comerţ Exterior (BRCE). A pus bazele unui grup de investment banking care, în noiembrie 1995, a fost printre primele companii care au fondat Bursa de Valori Bucureşti. La începutul anului 1996 devine preşedinte executiv al BIG, poziţie în care rămâne până la finele anului 2000, trecându-şi în palmares inclusiv listarea la BVB a Băncii Române pentru Dezvoltare (BRD). Actualmente este preşedinte executiv al Alpha Bank România, funcţie preluată din februarie 2007.
Ce visaţi în finalul dramatic al anului 1989 că se va întâmpla cu economia României şi vi se pare acum, după 25 de ani, că s-a şi împlinit ceva?
La acel moment nu puteam cuprinde, real vorbind, datorită traseului profesional pe care mi-l setasem, eram inginer de aviaţie, cum ar trebui să funcţioneze o economie de piaţă reală şi nici conceptului de piaţă de capital nu îi vedeam rostul. Aş fi dorit investiţii, pentru că orizonturile profesionale s-ar fi lărgit, şi o deschidere a consumului care, cumulate, ar fi condus, de fapt, către o integrare mai mare a României în circuitele economice europene şi globale, astfel încât să nu mai fim un net exportator, ci să devenim şi importator. Aveam cu toţii, inclusiv clasa politică, carenţe în a crea şi înţelege existenţa unei infrastructuri instituţionale economice. Încet, încet, am aflat că trebuie să avem o bancă centrală puternică şi independentă, piaţă de capital, dar trebuie să avem şi un reglementator al pieţei de capital şi un depozitar, o Comisie a Asigurărilor şi aşa mai departe. Şi pe acest fundal, pe măsură ce noi, cu toţii, începeam să ne „culturalizăm”, descopeream necesităţile de construcţie instituţională. A fost interesant să fac parte dintre primii brokeri din România care puneau bazele pieţei de capital şi a ceea ce, ani de zile, s-a numit Rasdaq. Ştiu cum era să ne adunăm vreo 5-6 brokeri la Banca Naţională pentru a discuta cum ar trebui să fie regulamentele bursei. Şi aveam regulamente de sorginte canadiană, americană, europeană, aveam consultanţi care veneau şi ne explicau ce trebuie să facem. Încercam să vedem cum s-ar aplica aceste regulamente la noi. Eram o mână de oameni din zona privată şi câţiva funcţionari publici însărcinaţi cu acest lucru. Privatul şi funcţionarul public se întâlneau să clădească o instituţie.
Credeţi într-o reţetă a reindustrializării? Care ar fi direcţia?
Da, cred că trebuie să tratăm cu seriozitate acest concept de reindustrializare, pentru că avem ingredientele necesare, avem istoric şi performanţe în domenii destul de variate şi avem o educaţie bună în domeniul tehnic, atât la nivel de facultate, cât şi la nivel mediu.
Ce ar trebui să prioritizăm? Suntem în ţara celor 14.000 de proiecte prioritare…
Vă dau un exemplu – agricultura. Când avem un an bun, agricultura contează în PIB 9%, când avem un an prost, contează 2-3%. Diferenţa de 6 pp este dată de ploaie. Dacă am avea un proiect naţional care să contorizeze suprafaţa de irigat şi să prezinte dimensiunea investiţiilor, vă garantez că industria interesată şi implicată se va reorganiza şi vom avea predictibilitatea pieţei respective: se va investi în fabrici de pompe, se vor face joint venture-uri pentru a se aduce tehnologia necesară, anumite firme străine vor realiza transferuri de tehnologie. Problema pe care trebuie să o aducem în faţă este predictibilitatea pieţei respective. Dacă tehnologia respectivă se dezvoltă la tine în ţară, poţi deveni un pol de creştere economică în jurul acesteia şi poţi acoperi alte ţări. Dacă am face o astfel de investiţie şi apoi un astfel de transfer de tehnologie, atunci piaţa care se va deschide în câţiva ani va fi suficient de mare cât să începem să jucăm şi un anumit rol regional. Polonezii deja îl joacă, au reuşit să conducă într-o zonă unde capitalul lor a ştiut să atragă capital străin, au reuşit să construiască tehnologii şi, după aceea, au reuşit să joace şi un rol regional.
În afară de agricultură, ce atuuri am mai putea avea?
IT-ul, de exemplu, din varii motive. Începem să beneficiem de o infrastructură peste media europeană din punct de vedere al traficului, al investiţiilor care s-au făcut, dinamica penetrabilităţii internetului este mai mare în România decât în alte ţări. Cred că ni se potriveşte cultural, românii fiind pe orice listă a dezvoltărilor IT. Până la urmă, IT-ul este un proiect în care avem omul şi calculatorul lui, iar nouă ni se potrivesc relaţiile de tipul om-maşină, pentru că avem o problemă cu lucrul în echipă. Dar şi aici vorbim de o gândire de arhitectură economică – trebuie să faci un „mind map”, dar e bine să ştii ce scrii în centru. Dacă obiectivul din centru este „cum să nu mai plece creierele din IT”, începi să te gândeşti la crearea unor sisteme de stimulare, la politici de fiscalitate diferenţiată, la crearea de poluri de bunăstare la nivelul poziţiei respective… şi umpli acest „mind map” cu tot felul de obiective. Problema este când încerci să suprapui acest proiect peste o hartă la fel de complicată, sau chiar mai complicată, cea a diverselor interese.
Suntem capabili să creionăm un Silicon Valley?
Am făcut o serie de studii de caz foarte interesante în străinătate, la o universitate renumită.
Există la ora actuală o iniţiativă pentru crearea unui Silicon Valley în jurul New York-ului. Sunt multe elemente care trebuie luate în calcul, dar primul dintre ele este că Silicon Valley s-a creat în jurul unei universităţi. Educaţia este, de asemenea, importantă. Dacă nu pleci de la educaţie, nu ai făcut nimic. Ei au creat în jurul universităţii un mediu legislativ care să aducă fondurile necesare. S-a creat o deschidere şi o libertate de creaţie pe care nu ai fi putut să ţi-o imaginezi în altă parte. În final, conceptele legate de modelul pe care vrei să îl urmezi – fiecare student cunoaşte pe cineva care a reuşit, a avut o idee şi a implementat-o – ca şi nivelul de încredere ridicat transformă realitatea. De fapt, s-a ajuns la concluzia că acele concepte cu care fondurile de bănci, de capital de risc, încep să investească în zona respectivă, sunt concepte de tip „spray and pray”, adică udă-i pe toţi, că nu ştii de unde creşte, dar avem o recoltă bogată şi avem ce uda.
Rămânând la educaţie… Cum vi se pare că s-a orientat sau dezorientat sistemul educaţional românesc?
Este nevoie de modelul educaţiei de tip socratic, care diferită de cel cu care suntem noi obişnuiţi. Mă refer la educaţia de care ai nevoie pentru a stimula creativitatea. Am plecat dintr-o poziţie extrem de bună – vorbesc de generaţia mea. Noi am fi depăşit pe oricine de la orice universitate din lume, chiar dacă atunci nu eram conştienţi de acest lucru. Când am început să interacţionăm cu ceilalţi studenţi din afara ţării, am văzut că ei aveau mai multă creativitate, libertate, mai mult acces la informaţii şi încredere că se poate. Noi eram mai riguroşi, dar din punct de vedere al capacităţii de a înţelege, de a dezvolta, de a te angaja într-o direcţie, nu eram mai prejos. Acest lucru este dovedit de românii care au emigrat şi au performat.
Dintre domeniile care au rămas datoare este şi piaţa de capital…
Evident! Şi mă simt legat de piaţa de capital, pentru că am făcut carieră în interiorul ei. Cred că a rămas mult în urmă, dacă ne uităm la Polonia. Şi noi am avut în 2003-2004 un program – „o piaţă puternică de capital” – care avea o logică: să ne uităm la cerere şi la ofertă şi între cele două să vedem construcţia instituţională şi infrastructura, să vedem care sunt cărămizile care lipsesc. Am venit cu proiecte concrete, cu o strategie pe care am lansat-o în dezbatere publică şi care avea un obiectiv – vroiam ca la nivelul anului 2007-2008 să ajungem într-un anumit punct. Aveam nişte obiective şi nişte ancore. Din păcate, ţinea de voinţa politică, iar aceasta s-a manifestat numai în anumite faze, în funcţie de interese.
Ce putem face să recuperăm anii pierduţi în acest domeniu?
E o problemă de încredere. Trebuie ca oamenii să înceapă să creadă în aceste instituţii. Am adus „flagship transactions” la nivelul anului 2003-2004. A venit Romgazul, a fost Transelectrica. Fiecare dintre aceste tranzacţii a ridicat piaţa de capital de la un nivel aproape inexistent, foarte jos, la un nivel mai ridicat. E adevărat că nu jucăm un rol regional, dar nici nu ne-am propus încă. Cred că am putea să devenim un fel de pol al pieţei de capital în sud-estul Europei, pentru că suntem o piaţă suficient de mare, avem reprezentanţi suficient de buni în economia românească. Începem să găsim antreprenori români care privesc listarea ca pe o soluţie posibilă. Cred că se abandonează, cel puţin mental, ideea că singura formă de finanţare este cea bancară şi oamenii încep să exploreze şi alte tipuri de finanţare. Faptul că nivelul de capital pe societăţile româneşti este, proporţional vorbind, undeva la sub jumătate din nivelul de capitalizare al societăţilor europene ne duce la concluzia că societăţile româneşti vor trebui să se recapitalizeze. Forma de capitalizare, dacă nu este prin ceea ce produce societatea, este prin deschiderea societăţii către noi investitori. Piaţa de capital trebuie să joace un rol primordial. Cred că am pierdut un moment cheie. Ar fi trebuit ca în perioada 2004-2007 să continue o politică de dezvoltare a pieţei de capital, atunci a fost un moment de încredere pentru piaţa de capital. Dar piaţa de capital mai are încă o rundă de oportunitate. De această dată trebuie să fie ajutată şi la nivel guvernamental, iar până în prezent, văd că se întâmplă.
În cinci, zece, cincisprezece ani?
În cinci ani, după aceea va fi prea târziu. Nu vom mai avea nevoie. Societăţile comerciale eficiente care au capacitate de creştere se vor duce către alte pieţe. Deja există tentaţia de a te lista la Varşovia sau la Viena – un fenomen pe care acum 10 ani nu îl aveam. Eu sunt adeptul unei pieţe de capital locale pentru societăţile româneşti, pentru că atunci când te listezi în străinătate, investitorii din acea piaţă te taxează pentru riscul ţării. Investitorii care cumpără local nu te taxează pentru riscul sistemic, pentru că sunt parte din riscul respectiv. Bineînţeles că şi ei au un discount, dar nu este la fel de mare. Volatilitatea acţiunilor în cele două situaţii este diferită. Ca atare, perspectivele sunt mai bune când eşti listat într-o piaţă locală. E adevărat că reprezentanţii celeilalte şcoli de gândire spun că acolo au o cerere mai mare care, altfel, nu s-ar califica dacă ar veni la tine. Dar întreb: ce mă opreşte să îl fac calificabil, să ridic standardele astfel ca cererea care mă descalifică să mă califice?
Vedeţi oportună listarea unor pachete de la bănci?
Având în vederea structura sistemului bancar, toate băncile sunt listate undeva. Dacă sistemul bancar românesc ar fi fost autohton în proporţie de 90%, aş fi spus că trebuie listate, dar ele sunt deja listate în alte pieţe. Dacă o bancă cu capital românesc se listează aici şi se extinde, nu se va lista în fiecare piaţă şi va rămâne aici, accesibilă capitalului din România.
Se consideră că sistemul bancar românesc a performat mai bine decât economia.
În 2013, sistemul bancar românesc a avut un profit de 100 de milioane la active de 62 de miliarde. Dacă mă uit la creşterea PIB de 3,5%, care este semnificativă, sistemul bancar nu a performat. Nici pe termen lung, dacă ţinem cont de cât capital s-a investit. Cineva trebuie să se uite pe cifre şi să adune efectiv – câţi bani s-au investit, cât este capitalul social, la ce nivel de capitalizare s-a ajuns şi cât a fost cu adevărat profitul realizat şi o să vedeţi că, de fapt, pe poziţii nete s-au adus bani. Din punct de vedere al capitalizării, au intrat bani în România, nu s-au scos. Poziţii nete însemnând şi bani aduşi, şi venituri capitalizate. Cred că sistemul bancar a operat cu foarte multă rigoare, cu stricteţe şi reacţia la risc a fost puternică.
Cum vedeţi viitorul sistemului?
Mă aştept la consolidare şi specializare. Consolidare însemnând un număr mai scăzut de bănci mai mari şi specializare însemnând ca băncile mici să îşi găsească câte o nişă şi să devină specializate, astfel încât să fie şi mai eficiente şi să îşi extragă şi mai multă valoare din nişa respectivă. Cred că va exista un fel de consolidare pornită din exterior, nu cred că va fi generată din interior, de jucătorii existenţi, dar va fi o consolidare la nivelul industriei, pentru că există destul de multe bănci care vor putea, prin consolidare, să ocupe o cotă de piaţă mai bună, să întoarcă un venit către acţionar şi să elimine o parte din costurile care, altfel, se dublează. Există foarte multe oportunităţi de sinergie.
Unde ar fi linia de demarcaţie în dezvoltarea băncilor pe sistem clasic şi pe canale alternative?
Nu cred că există o linie de demarcaţie, aceasta ţine de eficientizarea serviciilor şi a produselor. Cred că trebuie să ne uităm la cum interacţionăm cu clientul. Eu aş muta focalizarea de pe bancă şi de la ce vrea să facă banca, la cum vrea să interacţioneze clientul. Banca va trebui să facă exact ce vrea clientul şi cred că, în momentul de faţă, tipul de interacţiune s-a modificat. Să nu uităm de generaţia nouă, cei născuţi după 1990, care devin activi, intră în muncă şi vor o altă interacţiune cu banca. Nu mai vorbesc de cei născuţi după 2000, care sunt „internet natives”. E o realitate, iar interacţiunea trebuie dusă în mediul cu care clientul este obişnuit. Odată ce ai 20 de ani şi eşti toată ziua conectat la internet, nu pot să te trimit să iei informaţii numai de la sucursală, pentru că asta ar însemna să te scot din zona în care eşti obişnuit să interacţionezi.
Cum vă doriţi să arate România peste 25 de ani? Dacă am avea cinci piloni pe care să construim această Românie, care ar fi aceştia?
Mi-aş dori să fie un adevărat „Rule of Law”. Acesta este conceptul pe care România ar trebui să îl practice. Bineînţeles că mi-aş dori să fim o ţară europeană de talia celor pe care le invidiem astăzi şi să avem o clasă de mijloc foarte puternică, bine ancorată în realitate. Aş vrea ca tinerii şi copiii noştri să îşi dorească să rămână în România. Este oferta noastră şi decizia lor!
Ne va putea uni, apropo de anii care vin, interesul naţional?
Dacă aş răspunde da, m-aţi crede naiv şi cu riscul acesta, vă răspund totuşi că da, cred că ar trebui. Dar ţine de educaţie. Ar trebui să ştergem totul cu buretele şi să spunem: 20 de ani ne concentrăm pe educaţie. Şi am vedea beneficiile în cinci ani. Problema este dacă poţi să vinzi un astfel de proiect la nivel guvernamental – să ne concentrăm 20 de ani pe educaţie, să facem o nouă generaţie. E ca şi când am face un copil în eprubetă, o luăm de la zero.
Dar proiectul lui Sergiu Oprescu pentru următorii ani?
Nu am ambiţii, ce am avut de demonstrat am demonstrat. Mă gândesc doar să îmi fac treaba bine şi îmi doresc ca instituţia aceasta să fie cât mai sănătoasă şi cât mai ancorată în mediul economic românesc.
Mă gândeam la un proiect pe următorii 20 de ani…
Am un proiect: să apuc să îi trăiesc! Aş investi mult mai mult în capacitatea mea de a înţelege şi gândesc acest lucru şi într-o formă filosofică, dacă vreţi. E o zonă mult mai importantă pentru mine – de dezvoltare personală, spirituală, de înţelegere a vieţii.
NR: Interviu publicat în editia I, România după 25 de ani, noiembrie 2014
COMMENTS