Prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu, SNSPA-București
1. Istoria relevă că – nu chiar arareori – într-un spaţiu temporal strâmt ca durată, intervin schimbări care izbesc prin ineditul, amploarea şi impactul sistemic. În câteva luni (un caz evidenţiat mai jos) sau doar 1-2 ani (un exemplu între mai multele posibile: constituirea imperiului eurasiatic al lui Ghenghis-han la începutul secolului XIII ) ni se dezvăluie că istoria a luat brusc un alt curs decât cel aşteptat de cei mai mulţi, cĂ evenimentele dobândesc o altă ierarhie de amplitudine şi ordine de succesiune, că autorii lor- de la planificatori la executanți- s-au schimbat sau sunt, brusc şi neapărat, alţii, impuşi forţat (militar şi politic) sau democratic, prin alegeri. Acest alt curs al istoriei umane , o “întorsătură” intervenită în vremuri, motivat uneori dincolo de omenesc (accidente neaşteptate în natură- de la erupţii vulcanice la inundaţii catastrofale sau alte fenomene meteo- sau invocate intervenţii divine) a fost mereu în atenţia filozofilor şi istoricilor, mai nou a psihologilor şi sociologilor şi altor ştiinţe politice conexe. Pentru că dacă, în sfera evoluţiei istorice, un Dimitrie Cantemir a intuit declinul Imperiului otoman atunci când acesta era în plină formă, ţintind cucerirea centrului Europei şi asediind Viena (1683), dar intrând brusc într-o cădere de neoprit de putere ori în interiorul unui interval de mai puţin de 3 luni în Europa anului 1939 (din mai până în august) evenimentele şi-au schimbat cursul/fluxul aşteptat al constituirii unei alianţe împotriva Germaniei lui Hitler cu angajarea Angliei, Franţei şi URSS, la cel de negândit iniţial al unui parteneriat agresiv între Hitler şi Stalin şi declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, acestor viraje ale istoriei trebuia să li se caute ulterior o explicaţie. Iar acestea nu au lipsit, vocabularul utilizat în astfel de înţelegeri /explicaţii târzii vădind o frecvenţă ridicată a unor cuvinte /fraze /concepte, precum “declinism imperial”; “creştere/descreştere de putere”; “black swan“; “ciclicitate hegemonică”; “inegalitate de putere”; “ora astrală”; “schimbare legică social-economica”; “succesiune dinastică“ etc.
Se pare că suntem acum, în aceste zile , martorii unui asemenea răstimp istoric, precipitarea de evenimente şi semnificaţia lor conturând o răsturnare istorică foarte rapidă şi de mari dimensiuni. Câteva asemenea evoluţii au darul poate mai mult decât orice altceva să evidenţieze /explice această turnură istorică martorii căreia suntem acum în plan global.
Cum ştim, administraţia Joe Biden a venit la Casa Albă- suntem doar încă în plină eră ‘Pax Americana’, prima dată însă contestată substanţial – pe de o parte, a desăvârşit retragerea din Afganistan în august 2021, transformată într-o tragedie umanitară şi un impact de imagine negativ fără precedent pentru SUA, pe de altă parte, a trebuit să facă faţă desfăşurării primei pandemii globale, COVID-19, a cărei eliminare trebuia să fie sistemică şi care a durat aproape doi ani, dar ale cărei consecinţe se vădesc şi azi neliniştitor. Tensiunile de putere la vârful sistemului internaţional, intervenite şi amplificate mai ales după criza financiar-economică globală din 2007-2010, s-au acutizat astfel că în Europa a izbucnit, în februarie 2022, primul război după conflagraţia devastatoare a anilor 1939-1945, prin intrarea agresivă a Rusiei în Ucraina, practic o contestare a ordinei sistemice existente (Pax Americana) şi regulilor ei sacrosancte de funcţionare (de la interzicerea agresiunii interstatale la respectul independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a tuturor actorilor sistemici, mari sau mici, peste 200 la număr). Desigur, asemenea evoluţii se înregistraseră şi anterior lui februarie 2022- când Rusia a intrat în Ucraina- mai ales după criza din 2008-2010 (evoluţiile “primăverii arabe” şi evenimentele din Orientul Mijlociu începând cu 2011, cum ar fi cele din Egipt, Siria şi Libia sau Irak), precum şi înainte de această dată (anume 11 septembrie 2001 prin atacul terorist împotriva SUA până la constituirea neaşteptată a Statului Islamic în 2014 pe teritoriile altor ţări deja recunoscute internaţional).
Războiul din Ucraina a generat rapid consecinţe globale /sistemice, care au îndreptăţit administraţia Biden să afirme că ne aflăm într-un “punct de inflexiune istorică”, nefiind foarte clar dacă referinţa era la contestarea Pax Americana sau la asaltul autoritarismului (de tip Kremlin) asupra democraţiei sistemice la profilarea rapidă în timp a instalării Chinei în fruntea ordinei globale şi străduinţei de a elimina această posibilitate. Dar măsurile luate de această administraţie americană, care a solidarizat rapid “grupul celor şapte state cele mai industrializate” (G-7 sau ceea ce deja este numit ‘Vestul colectiv’) vizând sprijinirea victimei agresiunii Rusiei, astfel că în Ucraina se mistuie generaţii întregi de tineri ai celor două naţiuni, a generat agregarea unui grup internaţional de țări numit curent acum “Sudul global”. De factură preponderent autoritaristă în plan intern sau, parţial, cu o neutralitate favorabilă orientării de oponent al taberei democraţiei cristalizată în jurul lui G-7 (inclusiv cu forme instituţionale sistemice), Sudul global include alianţe ca “Grupul Shanghai -Five”, acum ajuns la 10 state membre cu drepturi depline, precum şi zeci de observatori şi aspiranți, dar şi BRICS, iar Vestul colectiv caută să imprime un curs al evenimentelor globale prioritar pentru menţinerea status-qou-ului, chiar cu preţul unei confruntări militare. A început să se vorbească tot mai des de posibilitatea, chiar iminentă, a celui de al Treilea Război Mondial, care bineînţeles nu poate fi decât unul nuclear, măsurile de înarmare au demarat cu febrilitate în toate statele implicate în această paradigmă a confruntării, măsurându-se în capacitatea de a lansa agresiuni sau în rezistenţa la ele (vezi Orientul Mijociu, preponderent în Israel, Gaza dar şi în Sahel) sau chiar tentaţii schimbări de poziţie geopolitică (Franța a vorbit la un moment dat în 2023 de aderenţa la BRICS-ul “Sudului global”, poate fără părăsirea G-7, aşadar o cale intenţional iniţiată de reconciliere şi păstrare a status-quo-ului şi a balanţei de putere globală de un calibru novator sistemic).
Dar cursul evenimenţial al “punctului de inflexiune istorică’ desemnat astfel de Joe Biden, nu s-a cantonat doar la atât, după cum nici acțiunile întreprinse de marii actori ai taberei adverse (Shanghai -5/ BRICS ) nu l-au putut împiedica. Desigur, a fost imprimată direcţia confruntării, fie că s-au situat în demersul menţinerii status quo-ului ori schimbării ordinei globale de după Războiul Rece rezultată practic din cea croită în 1943-1945 şi determinate de înfrângerea Germaniei. Iar acest lucru a fost evident, fie că a intervenit planificarea rescrierii pe altă partitură a “consensului de la Washington” vechi din anii ‘90 care a provocat o creştere fără precedent a inegalităţii globale între actorii sistemici, dar şi în interiorul societăţilor, în beneficiul celor deja bogaţi – intenţie americană anunţată în aprilie 2023 de Jack Sullivan, omul nr. 2 la Casa Albă- sau de proiectele anunţate şi măsurile luate de tabăra adversă pentru a detrona dolarul SUA din statura de monedă de rezervă globală. Asemenea măsuri în “oglindă” nu s-au limitat la cele deja menţionate, ci au atins şi alte domenii, cum ar fi schimbarea geografiei fizice prin mari proiecte umane –vezi “belt and road” al Chinei, aşadar “noul drum al mătăsii”; culoarul artic de navigaţie precipitat de încălzirea globală – sau rezultat al confruntării- precum ameninţarea închiderii accesului la Canalul de Suez prin efortul militar al rebelilor huthi, dar şi neomogenității de acţiune a G-7.
Desigur, asemenea evoluţii de trend evenimenţial nu se puteau înregistra fără impact asupra structurii şi suprastructurii societăţii umane, în grade diferite în felurite țări prin apariţia orientării anti-imigraționiste – sau modificări geopolitice de anvergură – dispariţia imperiului colonial mascat al Franţei din Africa, dinamizarea curentului de migrație global cu sensul unic din Sudul (sărac) către Nordul (bogat), inflaţia galopantă şi criza economică prelungită – în Europa pe fondul interdicţiei accesului la resursele energetice ruseşti după februarie 2022 -, sau presiuni negative interne, dar cu mobilizare globală sau regională – de genul suveranismului în Uniunea Europeană sau al woke-ismului în SUA, or a iliberalismului militant, al amplificării autoritarismului în Rusia şi China, sultanismului în Turcia sau afirmării politice a mişcării religioase în Israel.
2. Dacă schimbarea decisivă a cursului evenimentelor în 1939 a fost sancționată prin propunerea făcută la 21 august de Hitler lui Stalin de a-l trimite pe ministrul sau de externe, J. von Ribbentrop, şi vizita imediată la Moscova a acestuia soldată cu semnarea celebrului acord bilateral de neagresiune şi anexei lui secrete la 23 august 1939, războiul mondial începând o săptămână mai târziu, se pare că acum acelaşi efect global şi instantaneu îl va avea instalarea la Casa Alba a fostului preşedinte american Donald Trump, desemnarea acestuia drept candidat la alegerile din noiembrie 2024 fiind decisă la convenţia Partidului republican la 16 iulie. Aceasta reinstalare a lui Trump la Casa Albă este făcută sigură în contextul emoției uriașe din societatea americană și pe plan internațional stârnită de tentativa de asasinare a acestuia la 13 iulie, la o întrunire electorală în aer liber la Butler – Pennsylvania. Gafa imensă a serviciilor de securitate americane, care a făcut posibilă această tentativă eşuată de asasinat – este deja o recoltă bogată a teoriilor conspiraționiste privind implicarea “statului paralel” în acest eveniment – a pus în mișcare un alt curs evenimenţial schimbând fundamental pe cel precedent, definit de Biden. Iar siguranţa realegerii lui D. Trump ca preşedinte al SUA este întărită de concomitența zvârcolirilor din Partidul democrat care, fiind observabilă public starea precară de sănătate a lui Joe Biden, vrea să-l înlocuiască, pentru a se izbi însă de încăpăţânarea acestuia de a câştiga alegerile prezidenţiale din noiembrie acest an (n.r.: lucru deja înfăptuit, al moemntul publicării articolului).
Este suficient să vezi motivele care l-au făcut pe D. Trump, două zile mai târziu după evenimentul de la Butler, să-l propună ca vicepreşedinte al său, o dată cu investirea sa drept candidat al Partidului republican la alegerile din noiembrie acest an şi devin limpezi câteva direcţii ale noului curs evenimenţial, opuse celor imprimate de Biden şi cu repercusiuni globale: ”oprirea invaziei imigranţilor în SUA la frontiera sudică şi deportarea celor intraţi illegal’; refacerea economică şi lichidarea inflaţiei; oprirea “umilirii externe a SUA”, diagnosticul suferinţei superputerii americane fiind sintetizat deschis şi clar de Trump: “suntem o naţiune în declin”, pentru că “în numai câţiva ani, Joe Biden a adus America la pragul distrugerii”. Lăsând la o parte accentele electorale din această declaraţie nu putem să nu înţelegem că revenirea sa la Casa Alba va însemna un alt curs evenimenţial al SUA şi la eşalon global. Mai mult de atât: un curs total opus celui acum în desfăşurare (în prima decadă a la avut loc la Washington, Summit- ul aniversării a 75 de ani de la înfiinţarea alianţei NATO, care l-a reconfirmat integral).
Ce înseamnă acest “nou curs”, diferit de cel vizualizat de J. Biden? Lăsăm deoparte ceea ce vor fi măsuri imediate pe plan intern privind imigraţia necontrolată, economia şi însăşi funcţionarea statului şi societăţii americane şi scrutăm noi “linii” în exterior cu impact sistemic.
Sintagma “umilirea externă”, lansată de Trump, merită o explicaţie. Pentru aceasta trebuie să listăm regiunile globului unde SUA acţionează militar (chiar dacă nu în plin efort, ci gata de aplicare imediată), adică: în Ucraina (prin sprijinul acordat în războiul împotriva Rusiei şi deopotrivă în consolidarea flancului estic al NATO; în Orientul Mijlociu, unde Israelul, aliatul principal al Americii din zonă, este într-un război prelungit împotriva Hamas, în Gaza, ca răspuns la agresiunea organizaţiei palestiniene în octombrie 2023 (sprijinită de Iran şi poate alte state); în Asia de SE, China fiind aici nu atât competitorul global al ‘Pax Americana’, cât interesată nemijlocit în reunificare Taiwanului, chiar prin război.
Vizualizând cartografic aceste regiuni de interes nemijlocit pentru SUA suntem izbiţi de două evidențe:
pe de o parte, de aria imensă a celor trei regiuni (în cea dintâi Europa şi Rusia, aşadar bună parte a Eurasiei, în secunda întregul Mare Orient Mijlociu în definiţia geopolitică a Pentagonului, anume din Mauritania până la frontiera Indiei, iar în terţul regiunea Indo-Pacific), aşadar, împreună, trei pătrimi ale globului, restul fiind limitat ca intensitate a provocărilor care cer răspuns, adică o porţiune din Africa şi America Latină. Aşadar, trei focare de conflict care reclamă nemijlocit atenţia şi resursele SUA;
pe de altă parte, potenţialul de extensie conflictuală poate genera apariţia ipotetică a situaţiei căreia SUA nu-i poate face faţă: un război de înaltă intensitate concomitent pe trei fronturi în accepţia geopolitică clasică: în Europa pentru a se menţine în Eurasia; în Orientul Mijlociu pentru a stăpâni bazinul Mediteranei şi nordul/ centrul Africii, adăugând Iranul, până la frontiera indiană; în zona Indo-Pacific pentru a salva ‘Pax Americana’ , deci amplitudine sistemică globală, în fața concurenţei hegemonice a Chinei.
Însăși acest tablou geopolitic global poate fi socotit în percepţia trumpiană ca o “umilinţă” a hegemonului american, silit să facă faţă singur acestor provocări de magnitudine fără sprijinul unor aliaţi care să suplinească corespunzător deficitul propriu de putere înregistrat sistemic.
Cum s-a ajuns aici fără a se lua măsurile cuvenite? Este evident pentru elita politico-militară a SUA, precum şi majorităţii observatorilor sistemici că simultaneitatea confruntării în cele trei regiuni este acum imposibil de angajat cu succes şi că este rezultatul unei acţiuni planificate de tabăra opusă, ceea ce prognozează acum, dar şi în viitorul apropiat, înfrângerea (“distrugerea”, cum spune Trump). Această percepţie este întărită de evidența incapacităţii de sprijinire cu armament clasic a Ucrainei, potenţialul industrial american fiind lovit crunt atât de relocarea din vremea globalizării începutului de mileniu, reclamată de maximizarea profitului, lacună cu atât mai gravă cu cât exigențele înfruntării militare în condiţiile câmpului de luptă vădite recent sunt impuse prioritar de cerinţele războiului clasic de ‘poziție’ pentru a evita pe cel anihilant nuclear. În consecinţă, o prioritizare de ordin geopolitic şi economico-finaciar a potenţialului SUA este limpede necesară şi deopotrivă trebuie efectuată rapid.
Echipa Trump se pare că deja a făcut această prioritizare în domeniul politicii externe a SUA. Menţionările din presă ale membrilor echipei Trump vizând aceste prioritati- de pildă, declaraţia lui J.D. Vance că SUA va efectua un pivot către Asia, aşadar părăsind Europa, pentru că acolo va fi centrul de greutate al politicii globale în următorii 40 de ani – ; ştiri strecurate pe reţele de socializare referind la cum a reuşit preşedintele R. Reagan ca Iranul să elibereze ostaticii americani în 1981 înainte de preluarea oficială a funcţiei la Casa Alba; activităţi direct dirijate către o soluţie a dosarului ucrainean -vizitele premierului ungar Victor Orban la Kiev, Moscova Beijing şi Mar del Lago (pentru a discuta cu Trump) sunt temeiuri pentru a afirma că sfârşitul războiului ruso-ucrainean este prima prioritate.
Recent, pe reţelele de socializare, cunoscători ai detaliilor orientărilor politico-militare din SUA au menţionat că este posibil ca D. Trump să determine negocieri de pace/ încetare a focului în Ucraina, chiar înainte de a fi instalat oficial după câştigarea alegerilor la Casa Alba (la 20 ianuarie 2025). Astfel, Edward Luttwak, sagace “cititor” al evoluţiilor din arena internaţională actuală, cunoscut mai ales ca istoric al strategiei imperiale bizantine, dar şi ca teoretician al revoluţiei în afacerile militare globale, a scris pe contul său de twitter la 5 iulie 2024, orele 8,09 PM, că: “Politica externă de succes a lui Ronald Reagan a început cu Consiliul Consultativ pentru Politică externă înainte de inaugurare. A obținut eliberarea ostaticilor de către Iran în schimbul renunţării la bombardamente cu B-52 și a înlocuit destinderea cu delegitimizarea. Trump poate opri războiul din UKR înainte de inaugurare”. Tot el a revenit câteva ore mai târziu asupra acestei chestiuni, oarecum neclare (orele 11,10 PM), într-o altă notaţie: ” Angajamentul lui Trump de a pune capăt războiului din Ucraina chiar înainte de a fi inaugurat (Putin nu poate să-i cedeze nimic lui Biden care l-a insultat) are un precedent foarte solid: soluția IFPAB/ Consiliul Consultativ de Politică Externă -n.n / a lui Reagan pentru criza ostaticilor din Iran care l-a surprins pe Carter: B-52 în loc de emisari mai flexibili / pentru negocieri cu liderii iranieni- n.n/.”
Un ‘follower’ şi-a mărturisit ignoranța în ce priveşte performanța preşedintelui R. Reagan din 1981, dar nu a primit răspuns. O scurtă investigaţie istoriografică ne ajută însă, lămurind şi specificaţia, la fel de ciudată, că ameninţarea cu bombardarea Iranului a fost “în locul unor emisari mai flexibili“, fiind în măsură să identificăm în linii acceptabile semnificația acordată acestui episod istoric. Investigaţia făcută digital a crizei ostaticilor americani din ambasada SUA de la Teheran, capturaţi de un grup de studenţi iranieni la 4 noiembrie 1979, fanatizaţi de revoluţia teocratică care a doborât regimul şahului, nu menţionează “ameninţarea Reagan” cu bombardarea Iranului- dar Luttwak trebuie crezut fiind şi atunci un intim al laboratoarelor americane de politică externă- afirmându-se însă ceva lămuritor în acest sens. Anume că opinia publică americană pe parcursul desfăşurării acestei crize a fost crescând favorabilă unui răspuns decis şi foarte “convingător’ (chiar militar) prin eliberarea ostaticilor. Iată un citat dintr-un studiu documentat asupra acestui episod istoric, care în opinia publică americană a fost perceput ca o “umilinţă” şi semn al “declinului” SUA pe plan internaţional în contextul aşa-numitului “sindrom Vietnam” ( retragerea precipitată a forţelor militare în 1975 din Saigon ): “În octombrie 1980, 42% dintre respondenți credeau că Reagan va face o treabă mai bună pentru a crește respectul pentru America în străinătate, în timp ce doar 31% credeau acest lucru despre preşedintele Carter. Acest lucru pare să fie în concordanță cu sprijinul acordat lui Reagan de oamenii care au simțit că episodul ostaticilor a umilit SUA și că Carter a fost de vină pentru că nu a atenuat-o. Americanii păreau să simtă că violența este o modalitate mai bună de a atenua umilința. Un sondaj din decembrie 1980 a arătat că 30% credeau că Reagan ‚foarte probabil’ să folosească forța militară împotriva Iranului, iar 33% credeau că este ‚destul de probabil’ să o facă”. Studiul face astfel evident că, “ameninţarea Reagan” cu utilizarea forţei pentru rezolvarea crizei- afirmată în campania prezidenţială din 1980-, prin comparaţie cu slăbiciunile preşedintelui în funcţie, democratul Jimmy Carter, a oferit opiniei publice americane “o alternativă uşor de înţeles şi executat “ pentru “a reface mândria americană umilită”. De aceea l-a votat masiv pentru Casa Albă, Iranul a înţeles consecinţele şi a cedat, ostatecii fiind eliberaţi înainte de numirea oficială a lui R. Reagan în fruntea superputerii americane.
În legătură cu referinţa la “emisarii mai sensibili ”, probabil că se face trimitere la misiunea asumată de premierul maghiar, Victor Orban, care la începutul lui iulie 2024 a efectuat călătorii la Kiev, Moscova, Beijing şi Mar del Lago, întâlnindu-se cu liderii celor patru actori sistemici (cu D. Trump la ultima locaţie), în calitatea sa de preşedinte al Consiliului European, (asumată rotativ de Ungaria pentru şase luni la 1 iulie). Un raport al lui Orban înaintat conducerii UE la sfârşitul “misiunii” sale- altminteri foarte criticată la Bruxelles şi determinând un blocaj instituţional al prezidenţiei Ungariei la şefia organizatiei- menţionează rezultatele obţinute. Potrivit ziarului “Wall Street Journal “ din 17 iulie 2024 care a văzut acest raport, Orban este încredinţat de victoria lui D. Trump în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2024, în consecinţa căreia “povara financiară între SUA şi UE se va schimba semnificativ în dezavantajul UE în ce priveşte sprijinirea financiară a Ucrainei”. Mai mult, Orban afirmă că D. Trump “nu va aştepta până la inaugurarea sa/ca preşedinte/” pentru a determina negocieri de pace între Ucraina şi Rusia, menţionând că acesta are “planuri detailate şi foarte practice” în această direcţie.
Aceste recente ştiri apărute în cotidiene internaționale de mare tiraj, cuplate cu desemnarea lui D. Trump candidat al Partidului Republican la alegerile din noiembrie 2024 şi alegerea de către acesta a vicepreşedintelui în persoana senatorului J. D. Vance, conturează aşadar un curs nou evenimenţial în lunile următoare pe scena globală. Să enumerăm principalele concluzii desprinse în analizele comentatorilor de presă ori afirmate de oameni politici, observatori şi experţi de prima mărime şi referind la acest nou curs în dosarul războiului din Ucraina.
Noua dinamică evenimenţială este vădită de unele evoluţii intervenite brusc, neaşteptat, dar având darul să dezvăluie alt sens decât acum câteva săptămâni. În luna iunie 2024 în Elveţia a avut loc o conferinţă internaţională privind pacea în Ucraina, dar fără participarea Rusiei, neinvitată, şi destinată de iniţiatorii reuniunii ca organizând frontal global al înfrângerii strategice acesteia în plan geopolitic. Eşecul acesteia a fost vădit prin absenţa unor actori de prima mărime (China sau prin lipsa unui document final comun agreat de participanţi. Dar, după atentatul împotriva lui Trump la 13 iulie 2024, lucrurile s-au schimbat fundamental. Iată ce scrie chiar preşedintele Ucrainei pe contul lui “X” la 20 iulie: “Am vorbit cu @realDonaldTrump pentru a-l felicita pentru nominalizarea republicană și a condamna încercarea șocantă de asasinat din Pennsylvania. I-am urat putere și siguranță absolută în viitor. Am remarcat sprijinul vital bipartizan și bicameral american pentru protejarea libertății și independenței națiunii noastre. Ucraina va fi întotdeauna recunoscătoare Statelor Unite pentru ajutorul acordat în întărirea capacității noastre de a rezista terorii ruseşti. Atacurile rusești asupra orașelor și satelor noastre continuă în fiecare zi. Am convenit cu președintele Trump să discutăm la o întâlnire personală ce pași pot determina o pace echitabilă și cu adevărat durabilă.”
3. Noul curs evenimenţial şi-a făcut aşadar vizibilă prezenţa imediat. Zelensky a declarat totodată că Rusia trebuie să fie invitată la o viitoare conferinţă de pace, ceea ce doar o lună în urma refuzase cu încăpăţânare. Mai mult, D. Trump şi-a exprimat încrederea în urma convorbirii cu liderul Ucrainei că se va ajunge la un acord pentru încetarea războiului ruso-ucrainean încă înainte de eventuala sa instalare la Casa Albă. Iar relatările făcute în aceste zile pe televiziunile americane de către intimi ai laboratoarelor geopolitice ale SUA (în acest caz, Richard Haas, preşedintele influentului Consiliu de Politică Externă) exprimă opinia că interesul occidental este sprijinirea unei „Ucraine nucleu”, aşadar micşorate, prin cedarea de teritorii Rusiei (fără precizarea dacă sunt cele reclamate de Kremlin şi majoritar sub control militar rusesc sau mai mult): „ La ‚Morning Joe’/emisiune TV-n.n./, expertul în politică externă @RichardHaass propune o nouă politică a SUA față de Ucraina, care implică reducerea angajamentelor la a proteja doar ’Ucraina centrală’, sperând și rugându-se ca Putin să fie dispus să se compromită’„ .
Sceptic şi ironic în ce priveşte ‚auto-compromiterea’ lui Putin, expertul Hass nu defineşte defel ce înseamnă „core” (miez, nucleu, esenţă, centru etc.) referitor la Ucraina în această politică nouă, de negândit public acum o săptămână. Să însemne că graniţa între cele două state va fi stabilită pe linia Niprului?
Astfel de evoluţii rapide au avut impact internaţional imediat, pe arii întinse, dar ne cantonăm doar la bătrânul continent, aflat cu SUA într-o simbiotică legătura transatlantică, sancţionată prin NATO geopolitic şi militar-politic, pe teritoriul căruia are loc războiul Rusia-Ucraina. Este astfel clar că principalii responsabili europeni sunt tot mai îngrijoraţi de faptul că eventuala încetare a focului ori pacea în Ucraina şi sistarea sprijinului american pentru Kiev, precum şi eventualitatea că Trump va părăsi NATO vor lăsa Europa singură în fața Rusiei, chiar dacă SUA nu se retrag imediat pivotând spre Pacific-Asia. Dincolo de această nelinişte sau alături de ea, în Europa este evidentă o interpretare a realităţii politic-ideologice actuale în spaţiul euro-atlantic potrivit căreia există o reală apropiere de program a Partidului Republican condus de Trump- şi deci a superputerii americane în următorii patru ani- cu partidele de extremă dreaptă ale eşichierului politic al UE. Până acum, consecventă şi pliată orientării administraţiei Joe Biden, spectrul politic european considera în majoritate- excluzând schisme socotite minore- în termeni negativi eventuala încheiere a păcii în Ucraina, desemnând susţinătorii ei ca partizani ai Rusiei -“rusofili”, “putiniști” etc.- şi plasându-i la extrema politică (dreapta sau stânga) condamnată la opoziţie şi stigmatizată chiar ca fascist-nazistă. Deopotrivă, înfrângerea strategică a Rusiei este înţeleasă la acest palier politic european pro-Biden ca ţel principal de urmat indiferent de costuri (de amintit în context desele referiri ale Kremlinului la utilizarea armei nucleare într-un asemenea caz, care urmărea descurajarea prin ameninţare cu anihilarea).
Mai mult, analizând luările de cuvânt ale cuplului Trump-Vance la convenţia recentă a Partidului Republican sunt comentatori (în SUA şi Europa) care vorbesc de o derivă către extrema dreaptă a viitoarei politici a SUA, impregnate de naţionalism şi de preferinţă pentru legături cu Rusia, similară sau apropiată de orientarea politică europeană de tip suveranist şi anti-imigraționist (de la RN din Franţa la nou formatul grup “Patrioţii” din parlamentul UE -politicieni din Italia, Ungaria, Germania, România etc. – şi până la guvernarea actuală în Olanda). În alocuţiunea sa la Convenţia Republicană din iulie 2024, J.D. Vance a spus net că “Chiar dacă ideile și principiile sunt grozave, există o patrie. Aceasta este patria noastră/…/Oamenii nu se vor lupta pentru abstracții, ci pentru propria casă. Și dacă această mișcare a noastră va reuși și această țară va prosperă, liderii noștri trebuie să-și amintească că America este o națiune.” Faptul că Vance a subliniat primatul fundamental pentru americani al intereselor naţiunii proprii este situat de unii comentatori în registrul unui naţionalism exacerbat făcându-se trimiteri la origini fasciste, naziste: “John Ganz, un comentator și istoric al populismului, a legat retorica lui Vance – ataşamentul său față de oasele strămoșilor săi – de ceea ce venerabilul istoric francez Michel Winock a descris cândva drept ‚naționalism mortuar’. Winock încerca să explice evoluția politicii Franței la începutul secolului precedent, când o mulțime de naționaliști catolici și gânditori reacționari precum filozoful Charles Maurras (mult admirat de apropiatul lui Trump, Stephen K. Bannon) ieșea în prim-plan.”
Referinţele la impactul noului curs evenimenţial intervenit în acest iulie fierbinte pe planul sistemic global le-am făcut, lacunar şi fragmentar, doar la palierul european (UE), dar nu este mai puţin semnificativ şi în alte compartimente ale tabloului geopolitic planetar (în Orientul Mijlociu ori în Africa şi India-Pacific).
Efectul marii schimbări din iulie 2024 pe eşichierul global se derulează accelerat şi se impune ca ireversibil în viitorul imediat.
Post scriptum:
COMMENTS