Spre eurozonă, prin relaxare fiscală temperată

Scrutând puţin memoria timpului mi-am redescoperit în arhivă două opinii editoriale din anul de graţie 2011. Prima dintre acestea, datând din februarie 2011, se referea la aderarea României la euro. Şi atunci, ca şi acum, rămân fidel unei idei- nu mai avem nevoie de încă o aderare (probabil că acum nici nu ni se va mai permite, după episodul Grecia) de dragul aderării. Am intrat odată nepregătiţi în UE! Vedem asta şi din declaraţiile unor oficiali, o simt şi multe sectoare economice. Desigur, pentru statele membre a fost un lucru pozitiv: o piaţă de desfacere de 19-20 de milioane de persoane nu e de lepădat. Nemaipunând la socoteală ferestrele larg deschise pentru multinaţionale şi alte companii care au cumpărat câte ceva pe meleagurile dâmboviţene.
Pledam, la vremea respectivă, pentru o trecere la euro doar la momentul potrivit: atunci când vom fi atins convergenţa reală, atunci când veniturile românilor vor fi măcar la jumătatea mediei eurozonei, atunci când vom fi siguri că nu ne mai paşte vreun dezechilibru macroeconomic, necesar a fi corectat prin devalorizarea monedei naţionale. Deşi la momentul acela se vorbea de o aderare la euro în 2015 (ulterior ţinta mutându-se pe 2019) eu îmi exprimam umila opinie că nu se va întâmpla acest lucru mai devreme de 2024. Şi expuneam acest lucru pe prima pagină a revistei! Susţin şi acum necesitatea unei foi de parcurs serioase, cu termene clare şi deadline 2024. Din păcate lucrurile nu vor mai ţine însă numai de noi.
Ce ţine de noi este partea referitoare la progresul economic. Dincolo de orice macrostabilitate, dacă nu vom creşte, nu vom ajunge niciodată către media UE. Şi aici ajungem la cea de a doua opinie pe care mi-o exprimam şi asumam în iulie 2011. Titlul editorialului era *Uşor cu fiscalitatea pe scări* şi făcea referire la nişte promisiuni de relaxare fiscală care tocmai se coceau, premergător unuia din exagerat de multiplele scrutinuri electorale ale României. Spuneam că nu e cazul să ne grăbim cu reduceri de taxe şi cu reîntregiri de salarii. Tocmai pentru a nu spulbera un fragil echilibru la nivel macro. A ne agăţa însă la infinit de un echilibru care nu face altceva decât să ne ţină pe loc, mi se pare inoportun. E o soluţie perdantă! Exemplele care îmi vin în ajutor ţin de prezent. Am redescoperit nişte reguli simple ale economiei de piaţă: dacă scazi taxe, atunci poţi, fără îndoială, să încasezi mai mult. Creşte baza!  Exemplul scăderii TVA la alimente e mai mult decât edificator! Din acest motiv mă număr printre cei care susţin reducerea generalizată a TVA. Că va fi 19%, că va fi 20%, e deja altă poveste. Important e să se facă!
După acest episod mă întorc la tiltlul editorialului din 2011 şi spun: chiar dacă vine un 2016 dublu electoral, aici ar trebui să oprim spirala relaxării fiscale. Să aşteptăm ca măsura reducerii TVA să-şi arate roadele, să vedem cât de departe sunt dispuşi încasatorii de taxe să-şi facă treaba şi să reducă evaziunea fiscală. Şi abia apoi să ne gândim la reveniri la pensii speciale, la măriri de salarii, etc. Dacă- Doamne ajută- se obţin rezultate peste aşteptări mai rapid,  şi implicit venituri bugetare mai bune, e imperios necesar să le orientăm către investiţii. Pentru că din ambiţia de a ne încadra în deficit sufocăm economia, tot tăind de pe listă. Şi aş vrea să văd şi eu că, la un moment dat, cineva face măriri de salarii într-un an în care nu se întrevede prea aproape vreun scrutin electoral!