Procesul formării statelor moderne, începând din sec. al XVIII-lea, a avut o puternică amprentă europeană. Tot în Europa, statele moderne s-au constituit ca state-națiune. De aceea, demarcarea teritorială a acestor state a fost însoțită de componenta externă și crearea unui sistem al relațiilor internaționale. Iar în ceea ce privește dimensiunea internă s-a realizat o centralizare a puterii și autorității. Identificarea între stat (instituție/proces de guvernare) și națiune (popor localizat într-un anumit teritoriu), a dus la ceea ce s-a numit STATUL-NAȚIUNE, un actor fundamental al evoluției istoriei moderne și contemporane.
Cadrul istoric și geopolitic
Statul modern român și-a constituit primul nucleu de bază prin Unirea Principatelor Române, în 1859. Rădăcinile lui doctrinare și instituționale se află în conexiune cu evenimentele care au afirmat o identitate națională românească, la sfârșitul sec.al XVIII-lea și prima jumătate a veacului următor. Revoluția română de la 1848 a propus o desprindere definitivă de formula statală fanariotă și îndreptarea spre modelul occidental, îndeosebi cel francez. Reformele lui A.I.Cuza și cele următoare au căutat o sincronizare cu Europa și o adaptare la necesitățile specifice națiunii române, într-un ritm și o extensie care au depins mult de asimilarea unei culturi politice democratice moderne de către elita politică de la București. Acest nucleu modern statal a tins, cum era firesc, spre desăvârșirea statului-națiune, fiind un adevărat magnet pentru părțile națiunii române aflate în componența imperiilor învecinate, cel țarist, habsburgic, otoman. De aceea, mișcările naționale românești din provinciile respective au evoluat accelerat, în primele două decenii ale sec.al XX-lea, dinspre aspirația recunoașterii individualității naționale și autoguvernare, către autodeterminare națională și unirea cu Regatul României.
Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial au zguduit din temelii Imperiile Țarist, Austro-Ungar și Otoman. Iar Europa de Sud-Est și Centrală au urcat spre vârful interesului statelor occidentale din cauza intențiilor Marilor Puteri ale epocii de a reconfigura geopolitica și geostrategia continentului. Într-un asemenea context, diplomația și armata statului român au jucat un rol foarte important (1914-1918) în sensibilizarea Cancelariilor europene cu dezideratul românesc de continuare a procesului desăvârșirii statului-națiune România. Anii 1917-1918 au fost definitorii pentru deciziile majore ale realizării Marii Uniri. De la semnalele trimise de Memoriul intelectualilor și politicienilor basarabeni și Corpul voluntarilor români ardeleni și bucovineni din Rusia, prin Manifestul de la Darnița, în 1917, continuând cu acțiunile diplomatice și militare ale României, liderii politici ai românilor din toate teritoriile locuite de aceștia au pregătit cu inteligență, abilitate și determinare marile momente ale anului 1918 –Chișinău, 27 martie; Cernăuți, 28 noiembrie; Alba Iulia, 1 decembrie-care au dus la crearea României Mari.
Deciziile luate în Basarabia, Bucovina și Transilvania de unire cu România s-au bazat pe susținere și vot popular ale românilor majoritari din respectivele provincii, în conformitate cu legislațiile și capacitățile administrative care operau atunci în acele teritorii. Multe din grupurile etnice minoritare s-au asociat deciziilor românilor de a se uni cu Regatul României, iar acelor minorități care nu au agreat decizia amintită li s-a garantat libertate de manifestare a caracteristicilor lor culturale, fiind îndemnați să participe la viața politică și socială a statului român. Aici trebuie să amintim că principiul autodeterminării naționale, formarea și/sau desăvârșirea constituirii statului-națiune, în aceeași perioadă, au avut aplicare în întreaga Europă Central-Sud-Estică (Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, România, Iugoslavia etc.), arie în care nu era posibilă o suprapunere totală a identității etnice cu statul-națiune. Minorități etnice au continuat să existe și în noile sau desăvârșitele state-națiune, dar discrepanțele anterioare între majoritate-minoritate, precum în fostul Imperiu Austro-Ungar (în părțile guvernate de Viena și Budapesta, după 1867, populațiile de etnie germano-austriacă și maghiară nu ajungeau la 50%), s-au diminuat foarte tare, dând șansa realizării unui echilibru în politicile naționalităților din zonă. De menționat este că aspirațiile popoarelor respective au fost să constituie organizări statale moderne pe baze naționale, exceptând elita politică din Ungaria care dorea un stat argumentat de teritorialitatea coroanei Sf.Ștefan.
Statul-națiune în 1918
Statul-națiune, așa cum era înțeles în1918, nu înemna că încorpora doar un grup etno-național omogen, fiind suficient ca populația majoritară din acel stat să constituie o comunitate și să aibă dorința de a trăi într-o comuniune bazată pe o relație acceptată de drepturi și obligații. Fiind recunoscut, prin sistemul de Tratate de la Paris (1919-1920), ca principalul actor al sistemului internațional de după Primul Război Mondial, statul-națiune și-a etalat modernitatea prin câteva caracteristici precum guvernarea, coeziunea națională și economia. Guvernarea trebuia să se realizeze printr-un sistem de norme constituit pe baza unui set instituțional, administrativ, politic, militar etc. sancționat de ordinea de drept. În statul-națiune, poporul dovedește un ridicat grad de coeziune națională care-i susține relaționarea stat-națiune-societate. Iar aspectul economic este important în statul-națiune deoarece acesta trebuie ca, prin economia națională, să realizeze mijloacele de întreținere a națiunii și să-i sprijine reproducerea și continuitatea.
Încă din 1917,o bună parte a elitei politice din Vechea Românie a susținut că statul român avea nevoie de reforme profunde pentru a putea face provocărilor războiului, dar mai ales epocii postbelice. Primul-ministru I.I.C.Brătianu, în primăvara anului 1917, anticipând radicalismul politic și social care urma să se extindă dinspre revoluția rusească, i-a propus regelui Ferdinand să accepte inițierea reformelor electorală și agrară în România. Nicolae Iorga a descifrat această orientare politică drept o necesitate și datorie a statului de a se moderniza. Dar marele istoric a interpretat corect gestul elitei politice românești care părea să înțeleagă faptul că statul român postbelic nu mai putea rămâne doar expresia interesului unei singure clase sociale dominatoare, ci trebuia să arate că servește pe toți românii. De altfel, Iorga a insistat asupra faptului că generației României postbelice i se cerea să-și dedice „preocuparea cea mai mare” reformării statului român.
Este indiscutabil faptul că aceste discuții despre reformele pe care trebuia să le realizeze statul român postbelic au fost printre motivațiile interne care au încurajat și accelerat procesul autodeterminării naționale în provinciile românești din afara Vechii Românii, la sfârșitul Primului Război Mondial. Totodată, au îndemnat liderii mișcărilor naționale românești să dirijeze sentimentul și acțiunea națiunii române spre unirea teritoriilor în care trăiau cu Vechiul Regat, desăvârșind formarea statului-națiune România. Actele Unirii, prin care românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania au formulat decizia de unire cu România, cuprindeau și un set de principii și solicitări referitoare la reforma statului-națiune România Mare, la calea economică, socială și politică pe care sperau că va evolua o Românie Nouă. Acele puncte specifice din rezoluțiile de unire a provinciilor menționate nu însemnau condiționalități însoțitoare ale Marii Uniri din 1918, ci sugestii și așteptări ale românilor din toate provinciile Țării despre felul în care să se dezvolte statul român pentru a mulțumi pe toți cetățenii săi.
Calea de evoluție post-1918
Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvania cu Vechea Românie a fost un eveniment istoric prin care s-a concretizat idealul națiunii române de a aparține și a se dezvolta în cadrele aceleiași structuri organizaționale: statul-națiune România. Acele deziderate specifice din Actele Unirii (1918) au generat o dezbatere elevată și cu multă substanță a elitei intelectuale și politice din România primilor ani post-Unire. Căci Marea Unire a însemnat asocierea benevolă la România a unor populații care aveau simțăminte naționale comune puternice, dar și culturi politice, administrative și democratice foarte diferențiate. România Mare a inclus și un procent apreciabil de minorități etnice, dar chiar și românii nou-intrați în statul român post-1918 proveneau din mediile cultural-politice ale imperiilor din care s-au desprins, fiind impregnați de mentalitățile acestora. Ca atare, era justificată întrebarea fundamentală adresată elitei românești postbelice: „Pe ce cale evoluăm” (C.Rădulescu-Motru). Iar răspunsul a venit în cele mai valoroase studii și dezbateri pe care le-a înregistrat vreodată cultura politică și democratică românească de până atunci: volume de analiză politică, socială, economică, proiecte legislative și constituționale deosebit de interesante, articole și dialoguri publice referitoare la identitatea culturală și statală etc. Toate acestea au constituit o premisă și expertiză pentru a se realiza construcția unui stat modern, care să elimine defectele constatate pînă atunci, să fie capabil a servi interesele cetățenilor români în epoca postbelică, făcînd din România Mare o „casă bună” nu doar pentru o grupare din Vechea România, ci pentru toți cetățenii români cuprinși în hotarele statului-națiune România. I.I.C.Brătianu l-a convins însă și pe regele Ferdinand, din 1922, că aranjamentele construcției României Mari nu trebuiau obținute prin negocieri integratoare și reforme consistente, ci prin transpunerea caracteristicilor fanariote-centraliste ale Vechii Românii. Ceea ce a trenat asupra evoluțiilor statale ale României în perioada interbelică, având efecte asupra ansamblului procesului de dezvoltare social-economică a societății românești.
Statul-națiune România aspira să-și aibă suportul într-o națiune română cu o coeziune solidă, o identitate precizată nu doar de caracteristici istorice, ci cu deosebire de performanțe prezente și viitoare culturale, economice și sociale care să o înscrie sincronic în mersul civilizației Europei Occidentale. Atât în 1918 cît și în anii următori, o bună parte a elitei românești a insistat asupra necesității integrării naționale a corpurilor națiunii din Vechea Românie și noile provincii ale țării. Și nu este vorba doar despre lideri însemnați, precum Iuliu Maniu sau Pantelimon Halippa, ci și de comunitățile locale ale românilor din aceste regiuni. Spre exemplu, în 1919, intelectualii și politicienii din orașul Orăștie afirmau că unirea politico-statală din 1918 era doar o etapă spre „desăvârșirea unirii” națiunii române. Și iată ce înțelegeau atunci românii din Orăștie prin „unitate națională desăvârșită”: ”Și dacă unirea pământului românesc într-un singur tot și strîngerea tuturor românilor sub una și singură oblăduire românească a fost împlinirea unui vis, desăvârșirea acestei uniri are să fie rodul vredniciei noastre și atunci numai vom putea zice cu adevărat și cu fruntea sus că da, generația aceasta a fost vrednică de marea menire pe care destinul poporului nostru a adus-o pe umerii lui”. Dar alegerile din martie 1922, actul încoronării, în toamna aceluiași an, și adoptarea Constituției din 1923, în afara unei Adunări Constituante și cu dominanțe puternice doar ale Partidului Liberal, au introdus în procesul integrării naționale valențe non-coezive („provincialism”, ”regionalism”, ”autonomism” etc.) care au viciat întregul sistem politic și democratic din România interbelică.
În ceea ce privește evoluția stării economiei naționale din România, dezbaterile duse de europeniști, tradiționaliști/autohtoniști și cea de-a treia cale, după exprimarea istoricului Keith Hitchins, au avut efecte nu doar în planul doctrinelor economice și statale, ci și al opțiunilor de politică internă și externă a României postbelice. Aspectul socio-economic configurat de predominanța economică agrară și populația majoritară rurală/țărănescă a României a generat aprige dispute referitoare la strategiile de dezvoltare a țării. Pe de altă parte, aportul noilor provincii unite cu România la acumularea de resurse naturale și capacități industriale a pus problema gestionării diversificării și eficientizării tuturor surselor contributoare la sporirea avuției naționale, dar și a distribuției acesteia în interiorul societății românești. Ștefan Zeletin și Mihail Manoilescu au avertizat că România Mare nu putea rămâne doar în faza capitalismului comercial sau a economiei agrare, ci trebuia să treacă la faza industrială. Ei considerau că națiunea română trebuia să dovedească abilitatea de a consolida statul-națiune prin dezvoltare economică, valorificând atât bogățiile solului și subsolului, cât și energiile națiunii. Ei, dar și alți economiști și politicieni din acea epocă, solicitau statului român o mai activă implicare în politicile economice ale țării pentru a se realiza o unificare a economiei naționale, o întregire a pieței interne,dar și o puternică dezvoltare a forțelor de producție pe tot teritoriul național. În 1923, Mihail Manoilescu propunea ca statul român să urmeze o adevărată politică a producției naționale, iar valorificarea resurselor naturale să fie realizată cu maximă productivitate și rentabilitate. Câțiva ani mai târziu, același Manoilescu a elaborat o concepție foarte coerentă despre industrializare, prioritățile economiei naționale, criteriile eficienței și rentabilității, rolul statului în promovarea intereselor sale fundamentale de întreținere a unui standard rezonabil de nivel al traiului națiunii ca și pentru a se menține în competiția europeană și internațională. Propunând să fie acordată atenție maximă forțelor naționale de producție, același autor adăuga necesitatea de a fi avute în vedere și comerțul exterior, nu doar piața internă. Anul 1938 a marcat un vârf al capacității producției naționale în România interbelică, dar lipsa voinței elitei economice și politice de a depăși faza monopolurilor deținute de un număr restrâns de beneficiari, a făcut din România un tărâm al discrepanțelor socio-economice scandaloase care au erodat și mai mult coeziunea corpului națiunii române și funcționalitatea adecvată a statului-națiune. Iar anul 1940 a consemnat căderea eșafodajului României Mari, liderii politici ai vremii neavând capacitatea mobilizării națiunii române pentru apărarea construcției statului-națiune pe care l-a realizat Generația Marii Uniri de la 1918.
Centralismul etatist nu a întărit statul-națiune România nici după 1940 și nici după Al Doilea Război Mondial. Instalarea regimului comunist a amplificat rolul mecanismelor statale de comandă, fără a se mai ține cont de componentele de bază ale comuniunii națiunii române. Statul a devenit “stat socialist”, națiunea s-a numit „națiune socialistă”, iar economia națională a luat expresia „economiei socialiste”. La începutul anilor 60 ai secolului trecut, a fost readusă în discuție ideea națională de inspirație istoristă, dar numai pentru a susține atributele ideologiei epocii în efortul de mobilizare a societății românești pentru programe autoritative de modernizare economică sau sprijinire a liderilor politici comuniști în disputele cu Moscova sau alte state comuniste din zonă. Nu s-a dorit realizarea unei adevărate integrări a națiunii române, fiind propusă omogenizarea socială. Dovadă este faptul că solidaritatea națiunii române s-a manifestat doar în acțiunile de răsturnare a regimului lui Nicolae Ceaușescu, imediat după ce s-a împlinit acest deziderat arătându-se starea de atomizare a societății românești căreia nu i s-a mai prezentat un program imediat care să ducă la realizarea coeziunii națiunii române.
Cele aproape trei decenii care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 au demonstrat că elita politică românească nu a fost pregătită să susțină un proiect de țară care să mobilizeze națiunea română pentru adecvarea statului-națiune România la nevoile cetățenilor ei și acomodarea cu sensurile modernizatoare ale epocii. Trebuie să conștientizăm că astăzi, la nivel european și mondial, statul-națiune păstrează unele caracteristici organizaționale și funcționale de acum un secol, dar încorporează noi atribuții și metode de operare în politicile interne și internaționale. În primul rînd, guvernarea se desfășoară pe mai multe niveluri și ține cont tot mai mult de traseul propus chiar după Primul Război Mondial, acela al îmbinării naționalului cu supranaționalul, dezvoltând palierul suveranității externe, dar și cu subnaționalul, implicând localul în procesul decizional statal. Națiunea continuă a fi sursa principală a identității colective, dar și a drepturilor și obligațiilor cetățenești în cadrul statului-națiune. Iar domeniul economiei își menține rolul de generator al condițiilor întreținerii comunității naționale, însă operează masiv în rețelele trasfrontaliere ale piețelor regionale și globale.
Contemporaneitatea statului-națiune
Așa cum se vede din ansamblul evoluțiilor statelor-națiune actuale, aceste entități sunt în plin proces de transformare. Căci statele-națiune vor continua să joace un rol însemnat în deceniile care urmează. Pentru a face față provocărilor sec. al XXI-lea, statul-națiune își îmbunătățește performanțele guvernării, relației cu societatea și activitățile economico-sociale printr-o suită de reforme care sunt propuse de elita politică și societatea civilă. Francis Fukuyama spunea, cu mai bine de un deceniu în urmă, că una dintre cele mai importante misiuni ale factorului politic contemporan este de a gândi și regândi permanent bazele instituționale și funcționale ale statului. Iar acum, cînd celebrăm centenarul desăvârșirii formării statului-națiune România, sarcina principală a elitei politice și intelectuale de la noi ar trebui să fie și asigurarea modernității și eficienței statului-națiune, adecvarea lui la necesitățile vremurilor pe care le traversăm. Câteva gesturi, în acest sens, au fost întreprinse la începutul anilor 90, din secolul trecut, dar numai cât să se observe că s-a schimbat un regim politic dictatorial. Pași importanți au fost realizați în primii ani de după 2000, în cadrul procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană și NATO. Iar în ultimii 15 ani au fost doar mimate câteva schimbări care să eficientizeze funcționarea statului, dar numai cu motivație partidistă și politicianistă, fără o strategie coerentă de modernizare și întărire a statului-națiune România. Motiv pentru care cred că un obiectiv major al Generației Centenarului Marii Uniri ar putea fi îndeplinirea proiectului de țară asumat de Generația de la 1918, desigur acomodat pretențiilor timpului nostru și etapelor viitoare de evoluție. Cu atât mai mult cu cât apartenența la Uniunea Europeană ne va îndruma tot spre un management al statelor-națiune care alcătuiesc organizația, pentru a avea certitudinea că politicile europene comune vor fi aplicate la nivel local, vor implica cetățenii țării și ai Uniunii Europene.
Profesor univ. dr. Vasile PUȘCAȘ
COMMENTS