Discuțiile privind vârsta de pensionare au scăpat din vedere evidența. One size can not fit all, adică nu poți veni cu o soluție care să acopere echitabil multitudinea de situații concrete. Dezbaterea academică pe această temă nu s-a aplecat asupra paradigmei care leagă acest eveniment major din viața unui om de un singur parametru, și anume vârsta.
De aceea, ar fi utilă examinarea unei propuneri care ar avea numeroase avantaje și ar fi croită mai aproape de realitate. Și anume ieșirea la pensie în funcție de doi parametri și nu de unul singur. Pe modelul poliției americane, s-ar putea stipula dreptul de a ieși din activitate CU DREPTURI DEPLINE atunci când vârsta cumulată cu vechimea ar ajunge la o anumită valoare.
În cazul României, dacă se ia ca referință valoarea 100, se ajunge în cazul concret de pensionare la 65 de ani cu 35 de ani vechime, ceea ce este un punct bun de plecare. Hai să verificăm mai departe, la limită. Dacă cineva s-ar angaja la 16 ani și ar munci 42 de ani ar avea dreptul de a ieși din activitate, s-ar pensiona la 58 de ani. Dar, la o asemenea vechime, și uzura este pe măsură.
A-l ține încă șapte ani să lucreze doar pentru că nu este îndeplinită condiția de vârstă nu prea este deloc în regulă. Ba chiar seamănă cu impunerea celor 8 ani peste pragul de 35 de ani vechime pentru a putea obține pensionarea fără penalizare la cuantumul drepturilor calculate, dacă tot s-a stabilit această vechime standard.
Vechime care ar trebui majorată la 40 de ani, pe sistemul cuiva care se angajează la 20 de ani, lucrează 40 de ani și se va putea pensiona la 60 de ani. Pentru că este suficient să termini studiile superioare la 25 de ani pentru a obține aceeași vechime până la pragul vârstei a treia, ba chiar cu o mică bonificiație pentru cei care se angajează ceva mai devreme, la 23 sau 24 de ani, în funcție de vârsta la care au început școala și de durata studiilor. Important este să parcurgă cei 40 de ani.
Desigur, există și destul spațiu pentru eventuale porțiuni de timp în care o persoană nu găsește de lucru. Spațiu mai mare pentru cei care nu au studii superioare, după cum este normal, și mai redus în cazul celorlalți, dacă presupunem că au obținut o diplomă ca să o și folosească la ceva și vor să obțină pensie de pe urma ei.
În treacăt fie spus, din moment ce ecartul pentru vârsta de activitate este de 50 de ani (între 15 și 65 de ani), valoarea de 35 ani este cam redusă (70% din timp), cea de 40 de ani (sau 80% din perioada de plasare în forța de muncă potențială) fiind mai aproape de realitatea zilelor noastre. Inclusiv pentru stimularea acumulării de vechime prin slujbe part-time pe perioada studiilor sau de creștere a copiilor.
Cât despre situațiile speciale, se poate coborî valoarea de referință de 100 pentru majoritatea celor care lucrează la 90 pentru poliție, armată, servicii etc. (22 ani cu 34 de ani de muncă „asigurată” ca stabilitate” înseamnă pensionare la 56 ani pe această regulă) sau chiar 80 acolo unde se impune din motive obiective (24 ani cu 28 de ani vechime ar însemna pensionarea la 52 de ani).
Pentru domeniile bugetare precum învățământ sau sănătate se poate avansa o valoare mai ridicată, de pildă 110 sau chiar 115 pentru a acoperi situația frecventă a unei cariere de profesor în mediu universitar sau pentru medicii la apogeu de carieră (combinația de 25 de ani plus 45 de ani de muncă ar conduce la valoarea din urmă, aparent ridicată).
Important ar fi ca să se poată adapta pensionarea la situația concretă a fiecăruia, de o manieră optimă și care să creeze cât mai puține inechități. Inechități care apar prin multiple acte legislative date cu deducație ulterior. Adică se merge pe o variantă simplificată extrem la modul general dar complicată prin portițe utilizate tot mai des, de tot mai multă lume.
COMMENTS