Ştiu că pare şocant, dar parcurgând următoarele rânduri sper să fiţi de acord cu mine. Campania electorală se apropie de final, iar zgomotul portavocilor şi vuvuzelelor menite să preamărească un candidat sau altul e acoperit de zdrăngănitul cătuşelor celor de la DNA. Că o fi la mijloc filiera americană, că sunt ultimele mâini la masa de poker ale preşedintelui jucător, cert este că nu trece săptămână să nu vedem vreun mare mahăr luând drumul de la politică sau administraţie către Jilava, via DNA.
Dincolo de jocurile de imagine, anchetele ale căror documente sunt scăpate în presă mai ceva ca făina prin sită au menirea de a ne arăta cât de mult s-a furat în ţara asta în ultimul sfert de veac. De câteva luni lucrăm la un proiect care îşi propune să radiografieze economia capitalist-postdecembristă a României, iar de regulă prima întrebare sună cam aşa: puteam fi mai sus decât ne aflăm acum? Mai sus, adicătelea mai aproape de Polonia! Iar răspunsul, în 90% din cazuri, este DA, cu condiţia să fi avut o clasă politică responsabilă. Una pentru care interesul public să nu mai fie depăşit de cel personal.
Ce fel de clasă politică avem reiese din scandalurile ce ţin prime time-ul televiziunilor de luni bune. Recunosc, mă aşteptam ca ordinul de mărime al corupţiei să fie altul. Mă întrebam uneori cum de un om de afaceri a cărui firmă mergea bine să lase business-ul îndestulător pentru un post de consilier sau secretar de stat pe la vreun minister. Răspunsul vine acum aruncând o simplă privire pe scandalul şi şpăgile de la Microsoft. Şi să nu uităm nici recent intratul pe rol, cazul cu restituirile de păduri cu ramificaţii până către vârful Parlamentului.
Între timp, câţiva oameni cu suflet şi aplecare spre treburile guvernanţei se chinuie să facă planuri de restructurare fiscală pentru a reporni duduia economie cuprinsă parcă de un somn letargic. Cu ce se luptă ei? În primul rând cu un spaţiu fiscal de manevră extrem de restrâns, reprimat brutal şi de un Pact Fiscal asumat şi semnat parcă în prea mare grabă. Cât despre acesta, poate Franţa va crea un precedent care să ne permită şi nouă slăbirea corsetului. Că doar nimic nu-i de nenegociat pe lumea asta. Acum, că Franţa e Franţa, iar România nu-i Polonia e altă mâncare de peşte.
Dar spaţiul fiscal nu din deficite mărite trebuie să vină. Poate însă, pe măsură ce banda cară şpăgari şi corupţi către pivniţele cu gratii, va mai creşte şi gradul de conformare voluntară. Adicătelea încasările la buget, pe româneşte spus. Şi iată că mi-am justificat şi titlul: DNA cară cu duba, lumea pricepe că nimeni sau aproape nimeni nu mai e de neatins, iar banii vin la buget. Iar pe acest fundal se poate cu totul altfel construi un buget.
Şi ar mai fi o idee interesantă, desprinsă tot din discuţiile cu intervievaţii noştri. Poate va da bunul Dumnezeu ca într-o zi să avem şi noi o linie de demarcaţie sub care să nu mai coboare epurările pe criterii politice. Una transparentă, asumată de toată lumea! Şi, de ce nu, să instituim câteva funcţii de secretari permanenţi care să se ocupe pe termen lung de transpunerea în practică a unor strategii asumate de toată clasa politică. Candidaţi pentru asemenea funcţii avem, slavă Domnului!
COMMENTS