Am stat recent de vorbă cu unul dintre cei mai prolifici şi de încredere comunicatori din economia românească. Ieşirile în public ale domnului Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR, pentru că despre domnia sa este vorba, erau considerate de mulţi concetăţeni ca fiind un adevărat pansament (şi calmant, în acelaşi timp) venit în momente în care rănile economiei postdecembriste sângerau abundent. Spunea consilierul Guvernatorului că una dintre „proptelele“ pe care România şi-ar putea reclădi procesul de creştere economică, în mod sustenabil, ar fi vocaţia lucrului bine făcut. Este vorba de reţeta cu care România uimea Europa în perioada interbelică şi totodată panaceul care a propulsat spre înaltul cerului economiile Germaniei şi Japoniei.
M-am tot frământat în ultimele zile încercând să-mi imaginez cum s-ar putea scoate de la lada de zestre această valoare. Cu siguranţă pornirea ar trebui să aibă loc din sfera educaţională. Din păcate, aceasta este bulversată total de schimbările prin care fiecare dintre cei peste 20 de miniştri postdecembrişti au încercat să-şi pună amprenta asupra actului educaţional. Trist este că nu ne dăm seama cât rău facem generaţiilor care vin din urmă, cu efecte negative şi asupra propriei generaţii. Nu va trece mult şi vom fi noi trataţi de medici slab pregătiţi, asta ca să dau un singur exemplu.
Ne este teamă să recunoaştem că am greşit. Ne plângem de programe şcolare supraîncărcate şi asistăm impasibili la declinul generaţiilor care cresc strâmb. Suntem orbi şi nu vedem că acestea nu mai au valori după care să se ghideze, nu au motivaţii şi sunt dedicaţi trup şi suflet dictonului „merge şi aşa“. „Şmenul“ sau „combinaţia“ devin unicele lor idei despre reuşita în viaţă.
Un confrate atoateştiutor perora pe sticlă despre cât de grav e faptul că numărul profesorilor a scăzut în ultimii ani cu 9% în timp ce numărul elevilor a coborât cu 25%. Comparaţie total irelevantă având în vedere faptul că se lucrează în continuare cu clase de 30 de elevi, mult peste media normală. Problema e ce oameni aduci la catedră cu salarii de mizerie, nu câţi!
Ni se aruncă tot timpul praf în ochi cum că la noi se predă prea mult. Cu tot respectul, scriam la cursurile domnului Anghel Rugină şi 16 pagini – nu m-am plâns şi mi-au prins tare bine! E adevărat, în străinătate se merge mult pe jocuri – dar asta nu-i scuteşte pe tineri de studiul individual, iar pentru fiecare examen (la care nivelul de promovabilitate nu contează), studenţii trebuie să absoarbă minimum două cărţi de dimensiuni apreciabile. Ni se mai spune că nu trebuie să ştim multă teorie, pentru că o găsim pe sfântul Google. Cum ar fi să merg la un bancher să discutăm de profitabilitate, ROA sau ROE, şi eu să nu ştiu despre ce e vorba (să caut pe Google definiţiile, în timpul interviului)? Cum ar fi să mă aflu în sala Mitiţă Constantinescu, la BNR, unde Guvernatorul prezintă raportul asupra inflaţiei, şi eu să nu ştiu cum se traduce IPC?
Revenirea la vocaţia lucrului bine făcut nu va putea avea loc atât timp cât nu vom conştientiza că avem nevoie de valori şi de recunoaşterea erorilor. Şi avem nevoie, mai mult decât de orice, de itemi realişti de evaluare şi triere a candidaţilor: nu oricine trebuie să facă şcoli înalte, pentru că nu toţi sunt în stare! Degeaba avem mii de absolvenţi de studii superioare când jumătate dintre ei sunt angajaţi pe posturi care nu au nicio legătură cu ceea ce au studiat.
COMMENTS